cristoiublog.ro
Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi

Gîndul de duminică, 25 noiembrie 2018

În loc de Prefață la Ceremonia de inaugurare a Cimitirului Militar Românesc de la Apșeronsk, Ținutul Krasnodar, Federația Rusă (26 noiembrie 2018)

După cum am scris (pe cristoiublog.ro) și chiar am vorbit (la emisiunea Sandrei Stoicescu de joi, 22 noiembrie 2018, Antena 3), am răspuns invitației trimise de Vasile Soare, ambasadorul României la Moscova, de a participa la Ceremonia oficială de inaugurare a Cimitirului Militar Românesc de la Apșeronsk, Ținutul Krasnodar, Federația Rusă, în care urmează să fie înhumați militarii români căzuți în luptele din 1942-1943 din Caucaz și capul de pod Cuban. Despre acest moment mai puțin cunoscut al Campaniei din Est voi scrie pe larg în numărul din decembrie al revistei Historia, unde voi publica și reportajul călătoriei în Rusia și al ceremoniei.

Ceremonia va avea loc luni, 26 noiembrie 2018, la Apșeronsk, la 100 de kilometri de Krasnodar. Dintre ziariștii români mai merg: Florian Bichir, și o echipă de la România Tv, condusă de Lili Ruse. Dacă Dumnezeu mă ajută, sîmbătă noaptea sînt la Moscova, duminică dimineața la Krasnodar și luni dimineața la Apșeronsk. Despre acest moment istoric s-a pronunțat pînă acum un singur politician român: Călin Popescu Tăriceanu. Într-un interviu acordat României Tv pe 11 noiembrie 2018, domnia sa a ținut să precizeze:

„Permiteţi-mi să adaug încă un lucru: prin eforturile ambasadorului nostru la Moscova, Vasile Soare, în curînd va fi inaugurat al doilea cimitir dedicat militarilor români decedaţi pe frontul de est, în Al Doilea Război Mondial, în Rusia este un gest foarte frumos, o iniţiativă extraordinară, pentru că aşa cum şi noi trebuie să arătăm respectul cuvenit faţă de cei care şi-au dat viaţa pentru România, în fond citeam recent un articol al reputatului ziarist Ion Cristoiu, care vorbea despre iniţiativele numeroase făcute de Germania pentru a-şi cinsti soldaţii căzuţi pe front în Rusia şi pentru care au construit o seamă de cimitire şi mă bucur că şi noi avem această preocupare pentru că au fost zeci şi zeci de mii de militari care au căzut pe front şi care nu au fost îngropaţi.”

Mă mulțumesc deocamdată să reiau prezentarea pe scurt dintr-un număr anterior al cristoiublog.ro a luptelor duse de Armata Română în Caucaz și capul de pod Cuban între 1 august 1942-12 februarie 1943 (ofensiva) și între 12 februarie 1943-9 octombrie 1943 (retragerea prin luptă):

„Trecerea Prutului, Cucerirea Odessei, Trecerea Nistrului, Cucerirea Sevastopolului, bătălia de la Stalingrad sînt momentele din Campania din Est cele mai cunoscute nu numai în anii Războiului, dar și acum, grație cercetărilor întreprinse de istorici care au avut curajul să abordeze un subiect despre care e mai prudent să nu vorbești.

Există însă un moment în Campania din Est de o importanță egală cu cea a Cuceririi Odessei, mai puțin frecventat chiar de istoricii noștri militari:
Participarea Armatei Române la campania din Kuban și Caucaz, mai întîi, și la retragere pas cu pas, în Crimeea, într-una dintre cele mai răsunătoare retrageri prin luptă din cel de Al Doilea Război Mondial.

Prin Ordinul dat de Hitler la 23 iulie 1942, Armata germană se împarte în două. Grupul de Armate B o ia spre Stalingrad, unde va fi apărat pe flancuri de Armata Română, iar Grupul de Armate A pornește spre Sud, ca să cucerească spațiul plin de petrol al Caucazului. Cum de la Rostov frontul capătă dimensiuni uriașe, nemții apelează la români pentru le asigura flancurile. O parte dintre militarii noștri luptă în flancul stîng al nemților ajungînd pînă la Nalcik. O altă parte luptă în flancul drept, cucerind partea dinspre Marea Neagră a Kubanului. După Stalingrad, participarea României la Campania din Est constă doar în prezența unităților de cavalerie și de vînători de munte în cadrul Armatei germane. Stalingradul aduce cu sine preluarea inițiativei strategice de către ruși. În aceste condiții militarii germani și români primesc ordin de a se retrage prin luptă, întîrziind pe cît posibil înaintarea sovietică pînă în capul de pod Taman, de unde urmează să treacă în Crimeea. Așa s-a născut în istoria celui de Al Doilea Război Mondial retragerea prin luptă din Caucaz, retragere prin care a obligat Armata Roșie să ducă șase ofensive între 25 februarie 1943 și 25 septembrie 1943. Retragerea noastră a durat din 12 februarie 1943 pînă în 9 octombrie 1943. Fără prea mari pierderi, sub bombardamentele rușilor, am trecut, împreună cu nemții, în Crimeea prin strîmtoarea Kerci din peninsula Taman.

Românii au contribuit prin eroismul lor la acest fapt unic în Istoria noastră militară:
Să ții piept timp de șapte luni unei Armate Roșii dezlănțuite după victoria de la Stalingrad.”

În pregătirea dosarului din Historia, ofer cititorilor un grupaj de texte menite a schița imaginea luptelor duse de militarii români timp de un an în Caucaz, atît în ofensivă cît și în retragere. Am folosit volumul De la Stalingrad la Bătălia Moldovei. August 1942-august 1944, al seriei Veteranii pe drumul onoarei și al jertfei, editate de Asociația Națională a veteranilor de război, volumul II al capodoperei lui Constantin I. Kirițescu România în al doilea război mondial, General de corp de Armată, ministru de Război între 1942-1944, Constantin Pantazi, „Cu mareșalul pînă la moarte”, apărut la Publiferom în 1999, și texte luate din Sentinela, săptămînalul de front al Oștirii române.

Peste tot moralul trupelor era admirabil

„Acești ostași care după ce luptaseră pentru cucerirea Basarabiei, unii din ei veniți tot timpul în lupte pînă aici fără a fi fost schimbați, cum erau ostașii Diviziei 8 Cavaleriei, colonel Teodorini, iar alții după cucerirea Basarabiei fuseseră aduși prin Crimeea în Cuban, erau toți luptători căliți, așezați pe un moral care nu putea fi influențat de insuccese inerente luptelor și stării de război.

Regimentele Diviziei 9 Cavalerie avuseseră lupte serioase la sud de Krasnodar și, deși atacate de forțe mult superioare, nu cedaseră terenul. Regimentul 9 Călărași îndeosebi se distinsese în aceste lupte, avînd unități încercuite care au rezistat cu vigoare pînă ce au fost despresurate prin contraatacuri. Am dat din partea Regelui 5 decorații «Mihai Viteazul» ofițerilor care s-au distins în acest regiment. În amintesc de numele locotenent-colonelului Dancovici, maior Savel, acesta din urmă luat prizonier după o ultimă și disperată rezistență în biserica părăsită a satului în care se dăduse lupta. A fugit mai tîrziu din captivitate și s-a întors în țară prin Turcia, curat sufletește ca și în momentul cînd fusese prins.

Ostașii care luptaseră pînă atunci numai în atac, ducînd faima vitejiei lor din Moldova tocmai în Caucaz și Cuban, în aplauzele oricui admiră eroismul, renunțau acum la ofensivă, pentru a arăta o vigoare și o tenacitate într-adevăr excepționale în lupte defensive contra unui adversar cu mijloace puternice de atac și forțe numeroase. Faptele de arme defensive ale trupelor române din Cuban dau dreptul actorilor luptelor de acolo să rămînă în amintirea recunoscătoarea a sufletului românesc de totdeauna. Entuziasmul și exaltarea patriotică erau marcate în privirea și gesturile demne ale fiecărui ostaș.

Voi da o probă de sentimentele așezate de patriotism de care erau însuflețiți ostașii atunci. În Cuban, în apropiere de Krîmskaia, se afla un sat moldovenesc, Moldovanskoe, sat cu aspectul obișnuit al satelor românești: căsuțe văruite cu pridvor, acoperiș ascuțit de stuf sau șindrilă, cu cocoși pe acoperiș, curți mari, împrejmuite, și cu glas românesc, amestecat cu lătrat de cîini, cotcodăcit de găini, sîsîit de gîște etc. Oricine își poate închipui plăcerea ce a făcut ostașilor regăsirea porturilor și jocurilor românești «în ghiers» românesc, în țara cazacilor din Cuban.

Oricine vedea, de asemenea, că nu se poate ști dacă va fi încă posibil să se păstreze încă mult timp Cubanul. Însă nu era om care să poată crede, măcar pentru o clipită, că ar fi posibil ca germanii să fie învinși. Orice ostaș întrebat în sensul acesta îmi răspundea convins: «Nu se poate, domnule general. Nu există om să poată bate pe neamț». Dar inima tuturor ostașilor era la ce s-ar putea întîmpla moldovenilor dacă ar înainta rușii și ar pune stăpînire pe satul moldovenesc. Grija aceasta era mărită de frica ce o aveau mulți cazaci de ce se va întîmpla cu ei la revenirea sovieticilor, cu care nu făceau prea bun trai comun.

Stînd la popotă, generalul Cealâk m-a rugat din partea ofițerilor și ostașilor să raportez Mareșalului să ducă moldovenii aceștia în Basarabia, deoarece soldații s-au înțeles cu ei și toți vor să se afle printre români. M-am convins că era un sentiment unanim al cetățenilor și atunci am comunicat, la reîntoarcere, Mareșalului cererea generalului Cealâk.

Tot cu prilejul acestei inspecții am dat și ordinul Mareșalului către trupele din Caucaz și Cuban și, înainte de a lua avionul de întoarcere am vizitat la Slavianskaia cimitirul românesc, care fusese instalat într-o mică grădiniță, aproape de aeroport. Erau înmormîntați acolo, împreună cu generalul decorat post mortem Gheorghe Carp, vreo 30 de ostași din Regimentele 7 și 8 Roșiori, care regimente, din Cuban au mers spre Stalingrad.

M-am reîntors în țară cu totul mulțumit de starea morală a acestor trupe, care au păstrat Cubanul contra unor ofensive foarte puternice pînă s-a ordonat părăsirea peninsulei din motive militare. Am împărtășit Mareșalului situația îmbucurătoare a excelentei valori combative a forțelor române din Cuban.”

(General de corp de Armată, ministru de Război între 1942-1944, Constantin Pantazi, „Cu mareșalul pînă la moarte”, apărute la Publiferom în 1999).

*

În Munții Caucazului

„– Ura, am ajuns în munții Caucazului!
Acesta este strigătul general de entuziasm care s-a împrăștiat din gură în gură, în două zile, în mijlocul trupelor noastre.

Armata noastră a parcurs stepa prăfuită dintre Don și Kuban pe o căldură tropicală, a străbătut delta Kubanului cu smîrcurile uriașe și cu plaga îngrozitoare a țînțarilor, atingînd primele lanțuri din munții Caucazului. Ochii strălucesc, inimile tresaltă. Pieptul fiecăruia răsuflă ușurat. În sfîrșit, ochii obosiți de monotonia stepei, se pot plimba de-a lungul colinelor verzi păduroase și pot urmări cu plăcere deosebită linia albastră a munților. Plămînii se aerisesc, iar gura poate iarăși să soarbă apa rece și proaspătă de izvor.

Peisajul Caucazului occidental pe care-l parcurgem acum este dintre cele mai pitorești. Schimbarea de decor și climat se vede și din vegetația pe care o întîlnim: plantații de tutun, livezi imense de pomi fructiferi și podgorii numeroase. Chiar și locuințele oamenilor fac o impresie mai bună decît cele de pînă acum. Nu mai sunt construite din chirpiciu, ci din lemn. Fructele coapte, pîinea proaspătă și laptele gras care ni se oferă ne fac impresia că ne găsim în țara unde curge lapte și miere.

Mica noastră grupă de reporteri de război este atașată pe lîngă un batalion aflat pe liziera unui orășel caucazian și care a respins în zorii zilei un sîngeros atac al unui regiment sovietic. În timpul prînzului vor porni la contraatac. Cînd m-am prezentat comandantului de batalion, am regăsit un vechi prieten cu care aveam multe de vorbit și de povestit. Nu-l mai văzusesem de un an. Blondul și voinicul ofițer de 24 ani nu se schimbase prea mult ca înfățișare. Cîteva decorații în plus.

Cîteva minute mai tîrziu, am participat la o adunare a ofițerilor, unde s-au împărțit și discutat ordinele primite. După aceasta, batalionul a pornit în marș. Noi urmărim unitatea, mergînd pe jos. De fapt, aveam impresia că ne aflăm la manevre. Terenul îngăduie comandantului de batalion să ordone cîteva mișcări tactice, care silesc pe inamic să abandoneze pozițiile de rezistență înainte de a începe atacul frontal. Cîștigăm în acest fel timp și înainte de amurg intrăm în pozițiile indicate în ordinul de zi. Înainte de a ajunge la țelul propus, o escadrilă de 9 avioane inamice zboară la scurtă înălțime deasupra capetelor noastre. Dar ispășesc curînd îndrăzneala lor. Toate armele batalionului sunt puse în funcțiune și unul din bombardiere cade la cîteva sute de metri departe de noi, într-o podgorie, făcîndu-se țăndări. Găsim cadavrul pilotului cu capul spart și cu picioarele zdrobite printre resturile aparatului. Peste cîteva zile, marșul nostru pornește iarăși spre munții păduroși ai Caucazului, unde vom uita dificultățile războiului din stepa rusească.”

Dr. Otto Folberth, (Sentinela, 4 octombrie 1942)

*

Satul românesc Moldovanskoe din Caucaz

„Din investigațiunile personale și contactul luat cu populația din localitățile: Slavenskaia, Mingrelskaia, Abinskaia, Krimskaia și Moldovanskoe, am putut constata că încă de acum 100 de ani au fost colonizați români în regiunea rîului Cuban.

Cea mai mare parte din românii aduși aici sunt originari de prin județele: Orhei, Lăpușna sau Bălți și au primit a fi colonizați în Caucaz, întrucît pe timpul țarilor li se ofereau multe avantagii, pe lîngă faptul că pămîntul era mai productiv.

Se mai găsesc unii români, chiar din Vechiul Regat, care au venit aici, ca și cei din Crimeea, ca specialiști în creșterea oilor.

Astfel, cităm cazul locuitorului Sticleru Gheorghe, din tîrgul Slaveanskaia, originar din județul Bacău, care a venit ca specialist în brînzeturi.

La circa 30 kilometri Nord de orașul Noworosisk și circa 6-7 kilometri Vest localitatea Krimskaia, pe o pantă de deal, expusă spre răsărit, se găsește satul românesc Moldovanskoe. Această așezare românească din Caucaz datează din anii 1820-1830.

Satul este compus din 90 la sută români moldoveni, ai căror înaintași au fost colonizați de stăpînirea țaristă, fiind aduși de prin satele jud. Orhei sau Lăpușna (Ciuciuleni, Bravicea etc.).

Ceea ce este caracteristic, este faptul că toți românii vorbesc o limbă curată moldovenească și și-au păstrat intacte obiceiurile.

Aspectul general al satului și al caselor este mult asemănător satelor noastre din Moldova și Basarabia.

În ultimii ani Sovietele dărămaseră biserica mare a satului, iar în locul ei, din aceeași piatră, au zidit un local pentru club, care însă n-a ajuns să fie complet terminat întrucît trupele eliberatoare române au venit să restaureze credința.

În prezent se lucrează intens la reconstruirea bisericii din satul Moldovanskoe.”

(Sentinela, 29 noiembrie 1942)

*

„Un ofițer de-al lor alerga după locotenentul Gheorghiu, pe care l-a ajuns și l-a împușcat în cap”

„Escadronul s-a oprit la un moment dat într-un luminiș, cînd din direcția de unde veneam a apărut o mașină de comandament, un Horsch, în care erau colonelul Gheorghe Carp, comandantul Regimentului 7 roșiori, căpitanul Ștefan Gheorghe din statul major al diviziei, locotenent-colonelul Alexandru Cruceanu, comandantul divizionului de artilerie, precum și locotenentul Gheorghiu cu radiotelegrafiștii Pancu și Hadâmbu ș.a. Mașina nu a oprit la noi, ci a trecut mai departe. Neoprirea a însemnat groaznica moarte a lor. Iată cum s-a petrecut acea nenorocire:

Venind mașina de comandament în care se aflau cei pe care i-am menționat, noi ne-am sculat, însă colonelul Carp nu numai că nu a oprit, dar ne-a făcut semn să stăm jos, ei continuîndu-și drumul. Nu au trecut nici două minute și numai că auzim un prăpăd de focuri de armă, explozii și răcnete. Atunci am strigat toți: «Fuga acolo că ne omoară comandanții…!» Ca o vijelie toți am alergat surprinzînd ostașii inamici, care o parte dintre ei au fugit în desișuri, o parte au fost împușcați, iar un ofițer de-al lor alerga după locotenentul Gheorghiu, pe care l-a ajuns și l-a împușcat în cap. Din acel măcel, ce s-a ales? Colonelul Carp mort, fiind împușcat în piept, cu un picior scos din mașină, probabil că a vrut să sară din ea; locotenent-colonelul, comandantul divizionului de artilerie călăreață, era la vreo trei metri de stînga mașinii lîngă un tufiș, cu fața în sus și cu o parte din creier scos din cap, scurs pe frunte, iar orbitele ochilor umplute de sînge. Căpitanul Ștefan Gheorghe, mort în fața mașinii, cu fața în jos și cu picioarele depărtate; locotenentul Gheorghiu, mort și el, la vreo zece metri în stînga mașinii. Șoferul, sub mașină, grav rănit, văitându-se. Cei doi ostași radiotelegrafiști Pancu și Haralambie, răniți, fugeau să se salveze. Patru ruși și comandantul lor morți.

Un fapt care m-a impresionat și cutremurat peste măsură, a fost acela, că după puțin timp, un ostaș de-al nostru umblînd pe acolo, l-a atins puțin pe picioare pe comandantul artileriei călăreață, care zăcea la pămînt. Atingîndu-l, acesta a rostit: «Ține măi dreapta, măăăi…!» Această neînchipuită scenă, am spus-o tuturor și nu voi uita-o niciodată în viața mea.”

(Locotenent-colonel (r) Vasile I. Munteanu, pe front sergent major t.r., comandant de pluton în Regimentul 7 Roșiori (Divizia 5 Cavalerie)

*

Scrisoare din Caucaz

Ioane dragă îți trimit
Poștala asta militară
Din locul unde sunt acum,
Departe mult de țară!

Măi frate, eu sunt sănătos,
Căci mare este sfîntul
Alerg mereu după rusnaci,
Căci fug de rup pămîntul!

Cînd văd sclipiri de baionete!
Și au simțit asaltul,
Atunci crezi că nu-i mai prinzi,
Se duc ca necuratul!

Dar noi, în goană după ei
Și-i luăm cu tot cu grămada
Nimic nu poate, în calea ei,
S-oprească cruciada!

Pe la Curteni, la noi în sat,
Ce mai e nou Ioane?!
Hoțoaica ceia de Ileana
Și-acum mai are toane?

Mai spune-i tu cîte ceva
Și-o du cu floricele
Că în curînd o să-i aduc
Din Moscova inele!

Sfîrșitul luptei e aproape
Și-o să mă-ntorc acasă
Iar satul o să vadă atunci
Ce mîndră e mireasă!

Acum cînd termin cartea mea
Mai am ceva de spus:
Vreau să mă-ntorc în sat la noi,
Venind de la Apus!

Plut. ad-ție Victor Gh. Bălănescu

(Sentinela, 20 septembrie 1942)

*

„Am văzut imagini terifiante ale unor ostași conductori de vehicule și atelaje de artilerie degerați, care muriseră înghețați împreună cu caii lor”

„S-a pornit la atac în dimineața zilei de 25 octombrie 1942, după o formidabilă pregătire de artilerie și bombardament de aviație. Duseserăm pînă atunci multe lupte grele, însă încleștările de la Nalcik îmi vor rămîne în memorie ca simbol al dinamismului falnicilor noștri vînători de munte în acțiunile ofensive din munți.

Dîrzenia luptelor a fost determinată atît de rezistențele extrem de îndîrjite pe care ni le opuneau trupele sovietice, cît și de puternicul sistem fortificat în care luptam.

Chiar și în oraș, fiecare casă, fiecare geam, erau puse în stare de apărare. În grădini și în parcuri existau lucrări de fortificații permanente și provizorii. Străzile erau baricadate, iar pe înălțimile care dominau orașul fuseseră amplasate tunuri de calibe diferite și aruncătoare de mine.

Toate aceste au făcut ca zona de luptă să devină în scurt timp un adevărat infern, un infern în care și-au pierdut viața, au fost răniți sau dați dispăruți peste 800 de militari români. Aprigi în lupta cu forțele inamice, ostașii noștri au manifestat însă omenie față de populația civilă, fapt recunoscut de însuși primarul orașului, care a mulțumit comandantului, general de brigadă Ion Dumitrache și i-a dăruit drept recunoștință, o casetă de bronz și o sarică de lînă neagră așa cum purtau localnicii.

După cucerirea Nalcikului, divizia a continuat ofensiva spre Ordjonikidze, pînă în luna noiembrie, după care a trecut în apărare, pînă la sfîrșitul lunii decembrie 1942, cînd datorită înfrîngerilor înregistrate pe frontul de la Stalingrad a început retragerea din Caucaz spre Crimeea, la 22 decembrie 1942, în condiții extraordinar de grele, determinate, atît de atacurile hărțuitoare ale inamicului, cît și de terenul muntos, de drumurile înzăpezite, de furtuna și gerul năprasnic pînă la minus 40oC.

În aceste condiții, la Cerkesk, pe rîul Kuban, am văzut imagini terifiante ale unor ostași conductori de vehicule și atelaje de artilerie degerați, care muriseră înghețați împreună cu caii lor. Aici s-au produs multe pierderi în armament, muniție și alte materiale.”

(General de brigadă (r) Ion Mirescu, pe front locotenent, comandant de companie în Batalionul 8 Vînători de Munte, Divizia 2, Munte)

*

„O suită de cîntece și jocuri românești, germane și rusești, urmată de un meci de fotbal, între reprezentativele armatelor germană și română”

„Forțele germano-române se repliaseră pe aliniamentul fortificat, despre care noi nu știam atunci că era codificat sub denumirea de «Linia Albastră». O primă acțiune executată de sovietici, între 15 aprilie și 3 mai 1943, s-a soldat cu un eșec, căreia i-a urmat o perioadă de acalmie de aproximativ 3 săptămîni. În acest interval, o atenție deosebită se acorda sărbătoririi zilei naționale a României, care pe atunci era «10 mai». Între alte preocupări de ordin mai restrîns a fost și aceea de a organiza în ziua respectivă, pe stadionul din Anapa, o suită de cîntece și jocuri românești, germane și rusești, urmată de un meci de fotbal, între reprezentativele armatelor germană și română. Au fost invitate și personalități germane, române și localnice. S-a stabilit ca în echipa română să joace un sportiv german, în tricou românesc, iar în echipa germană un sportiv român, în tricou german. Ziua de 10 mai 1943, la Anapa, a fost nespus de frumoasă: liniște, cer senin și un soare mîngîietor. Stadionul era arhiplin. Printre participanți putea fi remarcată și prezența unui număr important de generali români și germani. Atmosfera era plină de entuziasm, dar, cam prin minutul 20 al primei reprize de fotbal, au apărut și survolat în lung stadionul vreo 12 «Rate», pe care noi le denumeam, din cauza zgomotului produs de motor – «bondari». Nu au mitraliat și nu au aruncat bombe. Probabil că au fost surprinși, atît cei din aer, cît și cei de pe stadion; meciul însă nu s-a întrerupt! După cîteva secunde numai, au apărut 2 avioane de vînătoare germane și 2 române, care au trecut la urmărirea «Ratelor» ce s-au îndreptat spre litoral, unde ecoul mitralierilor anunța o luptă aeriană. Din informații ulterioare am reținut, că majoritatea avioanelor inamice au fost doborîte în mare. Modul cum a fost sărbătorită această zi, în capul de pod Kuban, dovedește încrederea și siguranța de care erau călăuzite trupele române și germane din această zonă a frontului, deși circula «Zvonul» că eram atacați de peste 80 de divizii sovietice.”

(General de brigadă (r) dr. Victor Atanasiu, pe front, sublocotenent adjutant al Regimentului de Artilerie «Franța» Divizia 10 Infanterie)

*

„Prin zăpadă, pe sub poalele brazilor, am întîlnit – din loc în loc – soldați români – cavaleriști, morți, înghețați”

„Pentru deplasare ne-am instalat într-un vagon de vite în care funcționa o sobă de tablă și așa am mers o săptămînă, pînă la Kerci, pe malul Mării de Azov și în continuare pînă la Krasnodar. De aici a început greul. Am mers numai pe jos, în etape de marș, pînă la 20 ianuarie 1943. Începuseră ploile; era noroi și bătea vîntul. Uzi și plini de noroi mergeam unul lîngă altul cu foile de cort pe noi. Purtam o căciulă mare, cizme-pîslari, manta, un sac de merinde și un pistol-rachetă. Cînd ni se dădea repaus, cădeam pe spate de oboseală și sprijiniți de raniță și cu picioarele întinse în noroi, ne odihneam. Comandantul batalionului, locotenent-colonelul Monteoru, nu ne lăsa prea mult, probabil să nu adormim sau să răcim. Ne ridicam și porneam din nou la drum. Iar din mers mai fumam cîte o țigară și trecea timpul mai ușor.

După două etape de marș, a început o iarnă grozavă, cu zăpadă multă, vîntul bătea cu tărie și viscolea. Fiecare pluton mergea după cîte o căruță cu coviltir, unde aveam munițiile. Venea cîte o rafală mare de zăpadă, viscolită, care ne întroienea căruțele, fiind nevoiți să punem umărul să le scoatem, altfel acolo rămîneam. Satele erau rare, la distanțe mari unul de altul. În casele în care intram simțind atunci o mare bucurie, ne încălzeam și în grabă mîncam din hrana ce o aveam cu noi, apoi iar la drum.

Așa am mărșăluit aproape o săptămînă. Apropiindu-ne de front, marșurile le executam numai noaptea. Era tare frig, iar noi obosiți, mergeam dormind în picioare, mîncam cîte o felie de pîine de război, mai fumam cîte o țigară, pe care o țineam ascunsă în palmă, să nu ne descopere inamicul, în special avioanele lui care zburau toată noaptea deasupra șoselelor luminînd cu rachete parașută.

La 20 ianuarie 1943 am urcat în munte, în sectorul Krasnodar, unde am ajuns aproape de linia întîi. Era seară și am stat toată noaptea într-o văgăună, în picioare, îmbrăcați. Prin zăpadă, pe sub poalele brazilor, am întîlnit – din loc în loc – soldați români – cavaleriști, morți, înghețați. M-au impresionat mult, căci nu se îngrijea nimeni de ei. Erau cu fața în sus sau pe o parte, cu genunchii strînși, cu fața crispată de durere. Aici am făcut foc și stăteam unul lîngă altul, pînă o parte din corp se încălzea, apoi ne schimba cu cealaltă parte. Ne toropea somnul, nu mai aveam putere, dar ne încurajam.”

(Locotenent-colonel (r) Ion Armencea, pe front sublocotenent, comandant de pluton în Batalionul 994 independent – Centrul de Instrucție „Sărata Basarabia”)

*

„Se crease un infern de împușcături, răcnete, înjurături”

„Odată toată lumea urcată, s-a ordonat plecarea. Am pornit pe un drum prin pădure și nu știu dacă am mers 4-500 m, că am fost întîmpinați de un puternic foc de arme automate cu efecte distrugătoare asupra noastră. În timpul acesta, comandantul escadronului 2, care era în rezervă și care rămăsese unde se făcuse halta de ajustare, sesizîndu-se la auzul împușcăturilor care veneau din direcția în care plecase mașina, a format cîteva grupe de ostași și le-a trimis pe direcția luată de mașină. Cînd aceste grupe au ajuns, s-a declanșat o luptă pe viață și pe moarte. Ai noștri încercau să prindă ostașii sovietici, iar aceștia căutau să scape fugind în pădure. Se crease un infern de împușcături, răcnete, înjurături. Subsemnatul am fost rănit la piciorul drept, prin care mi-a trecut un glonț, ce mi-a perforat osul, iar altul m-a rănit la mîna dreaptă. În situația aceasta fiind, am întors capul să văd cine mai este în mașină și l-am zărit pe locotenent-coloneul Cruceanu care avea fața ruptă și plină de sînge, iar de la bărbie în jos îi spînzura o bucată de carne. La vederea acestei scene, m-a cuprins frica și de groază am pus mîinile la ochi și m-am așezat în genunchi cu fața în jos. Din cauza pierderii mari de sînge, a început să mi se pună o ceață pe ochi; totul juca în fața mea și vedeam ca atunci cînd te uiți printr-o sită, în schimb auzeam normal. Stînd acolo jos, am auzit cum sergentul Roman Aurel, care era tot radiotelegrafist, dar care lucra la postul de comandă al escadronului 2, a coborît stația de radio din mașină și a luat legătura cu divizia informînd asupra dezastrului. În timpul cînd acesta făcea apel către divizie, eu am încercat să mă ridic și să lucrez la aparat, însă nu am avut putere. Tot atunci au sosit sanitarii care mi-au pansat rănile, mi-au scos cizma, mi-au tăiat cracul pantalonului și m-au pansat la picior, mi-au scos bluza, m-au pansat la mînă și la coastă, după care am fost transportat la postul de prim ajutor, unde am fost operat. Cînd mi-am revenit eram așezat pe o targă, iar în stînga mea, tot pe targă, era sergentul Vasile Hadâmbu, cel de-al doilea telegrafist, m-am uitat la el și l-am întrebat cum se simte, dar nu mi-a răspuns nimic. Deci din cei șapte ocupanți ai mașinii, am supraviețuit trei: doi radiotelegrafiști și șoferul.

(Sergent (r) Gheorghe Pancu, pe front radiotelegrafist în Regimentul 7 roșiori (Divizia 5 cavalerie))

*

„Retragerea s-a făcut în grabă, dar organizat, etapele zilnice atingînd 30-40 km, pe un frig îngrozitor, pe viscole”

„În zilele următoare, ofensiva trupelor noastre a continuat spre Alagir și Ordjonikidze (Vladikaukaz) pînă către finele lui decembrie 1942; acesta n-a rezistat în fața atacurilor viforoase ale bravilor noștri vînători de munte, duse într-o strînsă cooperare cu trupele germane. Totuși ofensiva trupelor noastre a trebuit să fie oprită în urma eșecurilor de pe frontul Stalingradului. Nesiguranța începuse să ne pătrundă în suflete.

Retragerea din zonă a început în ajunul Crăcinului 1942, în condiții extrem de grele, în fața unui inamic puternic, ajutat cu armament și materiale de război de tot felul de către aliații acestuia. Moralul lui era acum tot mai ridicat; retragerea s-a făcut în grabă, dar organizat, etapele zilnice atingînd 30-40 km, pe un frig îngrozitor, pe viscole, inamicul urmărindu-ne pas cu pas. «Generalul Iarnă», cel mai eficient strateg al sovieticilor, ne-a pus problemele cele mai grele, mai grele decît hărțuirile armatei sovietice. Au început să apară degerăturile, care au necesitat amputări de degete, mai ales la picioare.

Medicamentele, alifiile cu camfor pentru preîntîmpinarea degerăturilor erau insuficiente și se primeau în mod neregulat. Deși primisem ceva echipament de iarnă (fulare, mănuși, ciorapi, basc-montagne), acesta nu satisfăcea nici pe departe nevoile.

Condițiile extrem de grele, în retragere, pentru igiena corporală, au făcut să apară păduchii de corp care infestau echipamentele ostașilor, din fericire ei n-au fost purtătorii agentului patogen al tifosului exantematic care în Primul Război Mondial făcuse mari ravagii în rîndul trupelor luptătoare. A apărut însă rîia.”

(Colonel (r) dr. Nicolae Micu, pe front medicul Batalionului 7 Vînători Munte, cu gradul de sublocotenent, Divizia 2 Munte)


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

7 comentarii la Gîndul de duminică, 25 noiembrie 2018

  • Mda, noblesse oblige. Mai bine la cimitir decât la catedrala.


  • Greu de înteles !
    Zice Gabi Roman ca Adrian, administratorul blogului este infantil si oligofren. Si Adrian îl lasa sa-l faca infantil si oligofren. Greu de înteles.
    Hai, Adriane, fii barbat si demonstreaza-i obraznicaturii ca nu esti nici infantil si nici oligofren!

  • Sclavu sorosist Rares Bogdan va continua emisiunea fără drogangiul Oreste care va trage pe nas doar în toaletele publice de la Piața Unirii, nu și la Realitatea TV. Păcat. Prin faptul că Gușe s-a răzgîndit, țara a pierdut în Rareș Bogdan și Oreste doi colectori de sticle din gunoaie de toată cinstea. Căci cine altcineva l-ar fi angajat pe dărîmatu ăsta de R Bogdan dacă rămînea șomer?. Soros are grije să miluiască doar scursuri ale societății, să nu-i poată pleca în altă parte.

  • Relicva ambulantă Angela Merkel care cică conduce în Germania și care îl ține sub fuste pe micu nazist Iohannis a declarat că statele UE tre să fie pregătite să renunțe la suveranitate în favoarea Comisiiei Europene. Imbecila asta a vrut să zică că țările UE sînt invitate la cîrciuma numită Comisiia Europeană unde Jean Cl Juncker o să-i cinstească cu niște vin și whisky și or să vomeze reciproc pe costume.După care Merkel șoi M ogherini vor dansa pe mese pe muzică ruseasscă.

  • bravo, domnule Cristoiu.Chiar daca nu avem ce sa cautam in zona respectiva, soldatii romani si-au facut datoria si merita tot respectul nostru. Romania a fost inpinsa intr-un razboi de tip”totul sau nimic”.Din fericire sau nenorocire, nu s-a intimplat chiar asa. Cred ca ne-am “descurcat”, cu sacrificii, dar nu desfintati.

  • Roxana Roman,
    Am jucat demult în acelasi film, doar ca eu am renuntat sa mai postez din cauza sociopatului cu ifose de scriitor. Pacat ca maestrul nu-si da seama ca individul i-a alungat si îi alunga în continuare multi cititori si postaci seriosi. In rest, bine, ramâne cum am stabilit. 😆

  • Foaie verde, de mohor,
    Nu va fost, de rareș, dor ?
    Ori gușatu’ l-a iertat,
    Ori ‘stilu’ ‘ și l-a schimbat !
    De e una, de-o fi alta,
    V-om vedea, noi, mai târziu,
    Însă eu, de astă dată,
    Nu voi înceta să … scriu !
    Chit că vouă nu vă place,
    Eu, cu rareș, n-am … nimic !
    Fiin’că el, orice ar face,
    Rămâne la fel de … MIC !
    Să nu mai chemi ‘securiștii’,
    I-a zis gușă, în final !
    Astă seară, cum văzurăm,
    O ‘făcu’, dar în … alt hal !
    O chemă chiar pe … ionica,
    Zisă si … ‘coloneleasa’,
    Si-o să cheme, iarăși, … ‘clica’,
    Toţi, cu ‘școală’, la… băneasa !
    Iar, acuma, în … sfârșit,
    Ca să nu intru-n … ‘păcat’,
    Cumva, de v-am … ‘plictisit ?
    Să mă-njure … nea cernat !!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *