Și în 1942, față de nemți de data asta, era o mare cinste să fim slugi!

Bătălia de la Stalingrad, încheiată cu dezastrul Armatei a 6-a a lui Paulus, cea mai puternică Armată a Germaniei din Campania din Est, a pus în umbră alte mari bătălii ale anului 1942, toate cîștigate de nemți în colaborare cu românii. Pentru că prinderea nemților în Punga de la Stalingrad a fost urmarea spargerii de către ruși a flancurilor de Nord și de Sud, ținute de Armata a 3-a, respectiv, Armata a 4-a română, imaginea rămasă în posteritate despre românii din 1942 e cea de vinovați de dezastrul Germaniei. Nu reiau aici argumentele invocate de istoricii serioși, nu numai români, dar și străini, în sprijinul adevărului că vina aparține lui Hitler, care nu-și imagina – deși Mareșalul îl atenționase – că Armata Roșie ar avea puterea să desfășoare o ofensivă. Mă mulțumesc să atrag atenția că la victoriile răsunătoare ale Armatei Germane din 1942 a contribuit și Armata Română. Armata Română a participat la cucerirea peninsulei Kerci de către Manștein în 8 mai 1942, la cucerirea Sevastopolului, cea mai bine apărată cetate din lume în 4 iulie 1942, la recucerirea Rostovului, în 27 iulie 1942, oraș a cărei cădere a fost percepută de ruși drept punctul cel mai de jos al căderii lor în 1942, ceea ce a dus la emiterea de către Stalin pe 28 iulie 1942 a celebrului ordin 227, intitulat Nici un pas înapoi!

Cea mai mare victorie a nemților în 1942 a reprezentat-o zdrobirea Armatei Roșii în bătălia de la Harkov (12-28 mai 1942). Din cîte se știe în cadrul Ofensivei de primăvară lansate de planurile delirante ale lui Stalin, în 12 mai 1942, sub comanda mareșalului Semion  Timoșenko, comisar politic Nichita Hrușciov,  o formidabilă forță a Armatei Roșii (24 divizii de infanterie, 18 brigăzi de blindate și două corpuri de cavalerie, într-un cuvînt, 765 000 de oameni, 1200 de tancuri, 1300 de tunuri și mortiere și 926 de avioane) se năpustește asupra liniilor germano-române în intenția de a se rostogoli spre Vest. La capătul unei bătălii care a durat pînă pe 28 mai 1942, Armata Roșie e sfărîmată pur și simplu: 277 190 de oameni, dintre care 170 958 uciși, 652 de tancuri, 4924 de tunuri, 542 de avioane distruse sau capturate. Sute de ofițeri superiori ruși între care nouă comandanți de divizie sau corpuri de armată sunt uciși.

Rolul strategic al Bătăliei de la Stalingrad a împins în umbră dezastrul Armatei Roșii de la Harkov. Mari istorici ai celui de-al doilea război mondial au descris însă cu talent de prozatori una dintre cele mai mari măcelării de oameni din al doilea Război care s-a petrecut după ce rușii au căzut în încercuirea de la vest de Doneț.

Scrie Antony Beevor, în Al Doilea Război Mondial, Bucureşti, 2013, varianta românească a capodoperei The Second World War, 2012:

„Soldaţii încercuiţi fac încercări disperate să treacă, iar masacrul a fost cumplit. Cadavrele se adunau în movile în faţa poziţiilor germane. Cerul se înseninase, permiţînd o vizibilitate perfectă pentru Luftwaffe. «Piloţii noştri muncesc zi şi noapte cu sutele», scria un soldat din Divizia 389 Infanterie. «Întregul orizont este învăluit în fum». (…) Sfîrşitul era aproape. Ca să evite execuţia imediată, comisarii NKVD îşi scoteau uniformele distincte şi le luau pe cele ale soldaţilor morţi ai Armatei Roşii. Se rădeau pe cap ca să semene mai mult cu soldaţii obişnuiţi. Cînd se predau, soldaţii îşi înfigeau baionetele puştilor în pămînt. (…) Printre căşti abandonate şi măşti de gaze, i-au adunat pe răniţi şi i-au dus pe tărgi improvizate făcute din pelerine de ploaie. Apoi soldaţii germani îi puneau pe bărbaţii înfometaţi, obosiţi să mărşăluiască în coloane, pe rînduri de cîte cinci oameni.

Aproape 240 000 au fost luaţi prizonieri, împreună cu 2000 de tunuri de cîmp şi grosul forţelor de tancuri trimise în bătălie. Un comandant de armată şi mulţi alţi ofiţeri s-au sinucis. Kleist observă după bătălie că zona era atît de plină de cadavre de bărbaţi şi de cai, încît vehicul său abia putea trece.

Această a doua bătălie de la Harkov a reprezentat o lovitură teribilă pentru moralul Uniunii Sovietice. Hruşciov şi Timoşenko erau siguri că vor fi executaţi. Cu toate că fuseseră prieteni, încep să se acuze reciproc, iar Hruşciov are ceea ce părea a fi o cădere nervoasă. Stalin, în stilul său caracteristic, pur şi simplu îl umileşte pe Hruşcov scuturîndu-şi pipa pe creştetul chel al acestuia, spunînd că tradiţia romană pentru un comandant care a pierdut o bătălie era să îşi toarne cenuşă în cap în semn de ispăşire.”

Jean Lopez, unul dintre cei mai serioși cercetători ai Campaniei din Est scrie în cartea sa Stalingrad. La bataille au bord du gouffre, apărută la Economica, Paris, 2017:

„Comprimate într-un spațiu din ce în ce mai restrîns, avansînd pe itinerarii congestionate dincolo de inimaginabil, private de apărare aeriană, formațiunile sovietice în retragere sunt măcelărite de bombardamentele neîncetate ale Luftwaffe. Spre Est, la lumina miilor de rachete valuri de infanterie se aruncă asupra pozițiilor germane, pășind literalmente pe cadavrele tovarășilor lor din valurile precedente. În fața cuiburilor de mitraliere nemțești supraîncălzite de tirurile neîncetate, se ridică pereți de cadavre de 3-4 metri. Unul dintre aceste cuiburi e înecat de număr, pentru că apărătorii săi sunt spintecați de baionete sau masacrați cu lovituri de lopată. Pe kilometri pătrați nu sîtnt decît tancuri, camioane, tunuri distruse, cai omorîți, răniți nenumărați abandonați, mitralierii din avioane.”

Adus din Transnistria la cererea disperată a nemților în fața Ofensivei rusești de iarnă, Corpul 6 Armată român, condus de Corneliu Dragalina, fiul legendarului Ion Dragalina, erou al Primului Război Mondial, şi alcătuit din diviziile 1, 2, 4 şi 20 infanterie, participă la Bătălia de la Sud de Harkov, în subordinea Corpului 11 German, condus de generalul Kortzfleishch.

După Bătălia de la Harkov, Corpul 6 Armată (Diviziile 1, 2, 4 şi 20), subordonate Grupării Strecker din Armata 1 Blindată germană forţează Doneţul în zilele de 21-22 iunie 1942 şi ajung la râul Oskol pe 27 iunie 1942. De aici o ia spre Stepa Kalmucă ajungînd la fortificațiile exterioare ale Stalingradului.
În subordinea Armatei a IV-a tancuri germană, Corpul 6 Armată mărşăluieşte spre Stalingrad. Nemţii sunt pe tancuri. Românii, pe jos şi cu se mai nimereşte. În 20 de zile, Corpul 6 Armată străbate 450 de kilometri, luând-o spre Sud, după care la ordinele lui Hitler, întorcându-se spre Nord-Est în cadrul Grupului de Armate B, după ce Hitler se hotărăşte să cucerească Stalingradul.
Marşul, denumit de Constantin Kiriţescu, Marşul spre Prăpastie, capătă note dramatice prin dificultăţile de învins:

„Prin lungimea lor, prin monotonia şi ariditatea terenului, prin împrejurările climaterice, marşurile sunt cumplit de obositoare. Soare arzător, căldură copleşitoare, ploaie de nisip. Drumurile primitive străbat întinderi nisipoase, în etape de zeci şi zeci de kilometri, prin care mărşăluiesc ziua, şi adeseori noaptea, nesfârşitele coloane ale armatelor române. Piciorul se îngroapă în praful gros şi negru pe care-l răscolesc; atmosfera e încărcată de pulberea ce pătrunde în ochi, în gură, în plămâni; pielea şi veşmintele sunt acoperite de stratul gros şi lipicios de pulbere. Camioanele şi căruţele se înfundă până la osii în nisip; caii se opintesc zadarnic, căruţaşii blestemă şi înjură, motoarele huruie fără răgaz. La tot momentul e nevoie să intervină oamenii, să descarce cu braţele, spre a despovăra şi despotmoli vehiculele. Trupurile, murdare de pulbere, sunt leoarcă de sudoare. Şi soldatul merge înainte, zi după zi, săptămână după săptămână, prin dunele de nisip ale acestei Sahare ruseşti. Coloana în marş, privită de la depărtare ori înălţime, pare un imens vierme, ce înaintează agale, cu mişcări unduioase, cu încolăciri de şarpe. Rarele sate întâlnite în cale, la 15-20 km depărtare unele de altele, sunt foarte sărace: câteva colibe dărăpănate. Vedenii exotice, neaşteptate, pun uneori câte o notă pitorească în această dezolantă monotonie: din loc în loc, curiozitatea soldaţilor e atrasă de apariţia caravanelor de cămile, călărite de femei cocoţate între cele două cocoaşe ale bactrianei.

Numai nopţile cu lună oferă un spectacol feeric acelor puţini care mai au dispoziţia sufletească să se detaşeze de mizeria vieţii, să uite oboselile marşurilor şi să treacă cu vederea frigul nopţii, spre a gusta deliciile aspectului nocturn al imensităţii stepei cazace, sub poleiala argintie a razelor lunii. Dar nu oricine a citit pe Gogol ori a ascultat pe Borodin…”

Victoria de la Harkov e publicitată de Sentinela, revista de cea mai importantă publicație de Front din Campania din Est prin pagina Afiş a numărului din 7 iunie 1942.
Sub o fotografie înfăţişând infanteriştii români în atac, sălăşluieşte un text scris cu litere aprinse:

„Crezând că vor da peste cap poziţiile germano-române, bolşevicii au dat la Harkov un mare atac, băgând în foc sute de mii de oameni şi îngrămădind un uriaş material de război. Dar ofensiva plănuită s-a transformat pentru ei într-o groaznică înfrângere.

Corpul de armată român, comandat de Generalul Corneliu Dragalina a luptat eroic alături de trupele germane, contribuind în mod hotărâtor la câştigarea victoriei.

Soldatul român, luptând în inima Rusiei pentru apărarea Europei şi cinstirea Crucii, a dovedit încă o dată că este viteaz între viteji, ştiind să se bată tot aşa de bine ca şi camarazii săi germani.”

Redactorul şef Ion Valerian comentează victoria pe pagina 3, sub titlul Podoabe glorioase pe stindardul european.
Ca de altfel în toate textele consacrate victoriilor pe frontul de Est, pe primul loc sunt puse aprecierile făcute de nemţi, dovadă incontestabilă a locului şi rolului nostru în cadrul Alianţei:

„Comunicatul special dat de marele cartier general al Fuehrerului, pune în lumină la locul cel mai de cinste contribuţia trupelor române la Harkov, în cuvinte pline de înţeles ostăşesc:
«Un corp de armată român – spune comunicatul – sub ordinele generalului Corneliu Dragalina precum şi câte o unitate italiană şi slovacă, au luptat alături de trupele germane, câştigând o nouă glorie pentru drapelele lor».

Iată dar o nouă podoabă de lauri aşezată pe vulturul de bronz al stindardului românesc, alături de celelalte semne glorioase, câştigate de armata noastră pe frontul antibolşevic.

Citarea generalului Dragalina – vlăstar de şoim şi de erou – într-un comunicat al înaltului comandament german, alături de glorioşii generali germani, von Book şi von Kleist, este o mare cinste pe care aliaţii noştri au ţinut s-aducă armatei române care a purtat departe, în inima Rusiei, faima tricolorului nostru.”

Citit azi, textul nedumereşte prin argumentul invocat în cinstirea Armatei române. Contribuţia Corpului 6 Armată a fost apreciată de „camarazii nemţi”. Citarea lui Corneliu Dragalina de Însuşi Adolf Hitler primeşte notele unui moment scris cu roşu în Calendarul Triumfurilor naţionale.

Prilej de jubilaţie rămâne şi faptul că, potrivit textului care lămureşte Afişul de pe prima pagină, „soldatul român” a ştiut „să se bată tot aşa de bine ca şi camarazii săi germani”.
Afişul din numărul următor, 14 iunie 1942, are drept argument al triumfului laudele aduse de Comandamentele germane „vitejiei soldatului român”.

Armata Română făcea parte dintr-o Coaliţie militară împotriva Rusiei sovietice.
Teoretic, partenerii erau egali.
Că nemţii simt nevoia să împartă laude aliaţilor (comunicatul menţionează şi pe italieni şi pe slovaci) ţine de întărirea moralului în rândurile a ceea ce istoria va numi Armata Societăţii Naţiunilor pentru a desemna armatele aliate Germaniei.
Dar că noi, românii trebuie să ne îmbătăm de fericire că nemţii ne apreciază şi, mai ales, c-am fost la fel de buni ca nemţii, asta e mai greu de înţeles în afara năravului nostru de eterne slugi la cei puternici.