Gîndul de joi, 2 noiembrie 2017

Despre cum am mai găsit un argument de a fi mîndru toată viața, pentru că am făcut facultatea la Cluj, printre ardeleni, și nu la București, printre mitici

Din presă – ca să folosesc şi eu clişeul prin care se scuză scurgerile de informaţii – se va fi aflat că vineri, 27, şi sîmbătă, 28 octombrie 2017, am fost la Cluj.
Dacă nu mă înşeală memoria tot mai obosită după 50 de ani de presă zilnică, n-am mai fost la Cluj dinainte de 1989.
Am plecat la Bucureşti, din postul de asistent universitar, în 1972, ca să-mi asum, pentru totdeauna inutilul destin de jurnalist, şi-am revenit din cînd în cînd, în documentare, ca ziarist la Viața studențească, în oraşul poreclit de crainicii sportivi, „de pe malurile Someşului”.

De Cluj mă leagă nu numai studenția și perioada de asistent universitar, dar și debutul în gazetărie. Student fiind, la Filosofie, am lucrat ca redactor mai întîi și ca redactor șef mai apoi, la postul de radio al Complexului studențesc, și ca redactor, mai întîi, și ca redactor șef, mai apoi la subredacția Vieții studențești din Cluj, cea mai puternică dintre toate subredacțiile din centrele universitare ale țării. Ca asistent universitar, am fost redactor șef adjunct la Echinox, legendara revistă studențească de cultură, numit nu de Autorități, ci de colegiul de redacție, în frunte cu Ion Pop și Eugen Uricaru. Prilejul de a revedea oraşul mi-a fost dat de manifestarea Premiile de excelenţă Media pe 2017, organizată an de an de agenţia de publicitate Amprenta.

Anul acesta organizatorii s-au gîndit la extinderea premiilor dincolo de hotarele Clujului, pînă la Bucureşti.
Aşa se face că, în premieră, pe 27 octombrie 2017, pe Scena Operei Naţionale române, s-au acordat şi două premii la nivel naţional. Unul din partea Realitatea Tv, acordat postmortem actriţei Olga Tudorache, şi unul din partea Evenimentului zilei, acordat subsemnatului, pentru întreaga activitate jurnalistică.
Socotind că eu sunt fondatorul publicației, am acceptat premiul, după cum a zis și pe scenă, la înmînarea trofeului de către Dan Andronic, încercat de duioșia unui bunic care primește din partea nepoților un cadou simbolic de Crăciun, care n-are valoarea bănească nici măcar a unei agrafe, dar care prețuiește enorm în plan sufletesc.

Nefiind preşedinte sau premier, n-am ajuns pînă acolo cu privilegiul încît un premiu să fie luat, la o manifestare publică, în numele meu, de un consilier. Prin urmare, deşi o dată cu vîrsta, timpul devenind tot mai preţios, ies tot mai greu din bibliotecă, am acceptat invitaţia lui Dan Andronic de a-l însoţi la Cluj.

A mers cu noi și Monica Andronic, nu în calitate de soție a lui Dan Andronic, ci în calitate de director proprietar al Galeriei de Artă „Romană” (după Piața Romană, nu după Roma antică) din București, pentru a vedea Muzeul de Artă din Cluj.
Deși cei doi sînt căsătoriți din 2008, de nouă ani, abia acum am cunoscut-o pe soția celui care conduce Evenimentul zilei, unul dintre cei mai înzestrați absolvenți ai Școlii de presă Cristoiu. Pe parcursul deplasării la Cluj, am aflat de o întîmplare care spune multe despre felul meu ciufut de a fi. Anul acesta, într-una din zile, la întoarcerea de la Sinaia, am oprit să iau motorină la benzinăria de la Comarnic. La casă, în timp ce zîmbeam angajatei în stilul candidaților la președinția Americii (cu toți dinții, să se vadă că sînt cu Poporul), din stînga, o tînără drăguță, elegantă, m-a abordat cu întrebarea Ce mai faceți, maestre? Oricît ar părea de ciudat, am groază de dialogurile de complezență, cele care fac fericirea adevăraților politicieni, gata să vadă un vot în orice ins întîlnit în cale. Astfel că, la întrebarea aia neașteptată, am mormăit un Bine, și în chip nepoliticos am șters-o de acolo. Abia acum, în călătoria la Cluj, am aflat că tînăra care mă abordase nu era nimeni alta decît Monica Andronic, soția lui Dan Andronic. De ce nu mi-a zis atunci? Păi, la reacția mea de necioplit, ce altceva putea face Monica Andronic decît să rămînă descumpănită? Am istorisit această întîmplare nu numai pentru pitorescul ei, dar și pentru că ea dă seamă de felul meu de a fi. N-am neamuri, n-am prieteni, am doar cunoscuți sau cel mult oameni cu care lucrez la un moment dat.

Oricît ar părea de ciudat, cel mai greu moment pentru mine a fost urcarea pe scena Operei Naţionale Române din Cluj pentru a primi diploma de la Dan Andronic şi a ţine un mic discurs.
Vineri seara, înainte de deschiderea manifestării, m-am interesat în dreapta şi-n stînga cine vor fi cei din sală. Altfel spus, am vrut să văd ce fel de postură să-mi asum în discursul de după primirea premiului, constînd într-o diplomă şi într-un simbol, în nici un caz în bani. Asta deoarece una era ca sala să fie populată de spectatori calzi, amabili cu cei cărora le cerșeau de pe scenă aplauzele, și alta, era să fie plină de spectatori reci, greu de cucerit.

Mi-a venit rîndul al treilea sau al patrulea ca să urc pe scenă.
Atent la reacţiile spectatorilor, îmi spuneam tot mai neliniştit:
Dumnezeule, e o sală rece! Rar am mai întîlnit o sală atît de rece!
O sală care nu tresărea la nici una dintre vorbele zise de pe scenă.
Ce mai încolo și încoace, eram printre ardeleni, vorba lui Mihai Beniuc, dar spre deosebire de poet, nu mă simțeam de loc acasă în așteptarea confruntării cu sala.

M-am decis să ţin o cuvîntare scurtă, uşor formală, ca într-un gest de îndeplinire a unei proceduri stînjenitoare.
Spre uluirea mea, cu mine cel puţin, sala n-a fost deloc rece.
Primele aplauze, constituite în acel moment unic, pentru orator, cînd simte cu întreaga fiinţă legătura nevăzută dintre el şi sală, moment care mi-am dat seama din istorie, dă Liderului beatitudinile din care se ivesc şi cresc tentaţiile de a fi Eu, Supremul, m-a făcut să renunţ la formalism şi să vorbesc din inimă.

Am vorbit despre mîndria de a fi făcut facultatea la Cluj și nu la București.
În anii comunismului, Clujul era considerat un oraş occidental faţă de Bucureşti.
Era o mîndrie să spui că eşti student la Cluj, într-un oraş mai la Vest decît Bucureştiul.
Era o mîndrie (chiar şi pentru mine, regăţean din Vrancea) să fiu printre ardeleni şi nu printre „miticii” din Bucureşti.
Am comparat totdeauna Clujul din anii studenţiei mele în raport cu Bucureştii, cu Leningradul faţă de Moscova în anii URSS.

N-am avut prea mult timp pentru a vizita Clujul lui 2017.
Am intrat, totuși, după cum era de aşteptat, în Librăria Universității, de pe strada Universității, de sub redacţia revistei Tribuna.
Aşa cum îi spuneam lui Dan Andronic, o librărie de o asemenea mărime şi bogăţie de cărţi n-am întîlnit în Centrul Bucureştilor.
Faptul că, deşi aparţinînd unui proprietar, librăria își permite să vîndă doar cărți și nu cărți și borcane de murături, ca în multe locuri din țară, spune totul despre Clujul intelectual.
Am avut totuşi posibilitatea să observ că din faţa Operei a dispărut celebrul tanc sovietic.

Despre acest tanc am povestit sălii din seara lui 27 octombrie 2017 şi, poate, istorisirea mea despre un monument necunoscut multora din sală, a făcut ca să dispară distanța dintre mine și public.
În fiecare an – cînd eram eu student – în Piaţa Casei de cultură a studenţilor, de 24 ianuarie, de Ziua Unirii, așadar, se desfăşura o manifestare unică în ţară, explicabilă prin condiţia aparte a Clujului.
Studenţii, clujenii se prindeau într-o uriaşă Horă a Unirii, transmisă prin difuzoarele instalate de Autorităţi la ferestrele Casei de cultură a studenţilor.
24 ianuarie 1969, cînd s-a petrecut întîmplarea, venea după 1968, anul în care România, sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu, îi sfidase pe ruşi.
Prin toamnă, din motive ţinînd de prudenţa politică, Nicolae Ceauşescu pusese capăt provocărilor la adresa Moscovei.
Noi, guguştiucii, care luasem în serios independenţa faţă de Rusia, răspunzînd unei nevoi istorice a poporului român, nu ştiam asta.
Aşa se explică manifestarea antisovietică de Crăciun 1968 organizată în faţa ambasadei URSS din Bucureşti de tinerii scriitori împotriva ocupării Cehoslovaciei.
Aşa se explică de ce, în 24 ianuarie 1969, cînd cineva (nici acum nu știu cine a fost) a zis Hai la tancul sovietic, să-l dărîmăm! mulţimea, alcătuită nu numai din studenţi, s-a încolonat şi a pornit-o spre Opera Naţională, străbătînd o bună bucată din Centrul Clujului.
Aici însă, în faţa tancului, un tînăr scriitor, cunoscut în Cluj ca dizident, s-a aşezat cu mîinile desfăcute, pentru a opri ceea ce ar fi fost o un inimaginabil act provocator: gravă eroare politică.
Dărîmarea de către cetățenii unei țări din Lagărul socialist a unui monument al Armatei Sovietice, ridicat în memoria Armatei Roşii, care – susținea Moscova – eliberase Clujul în 1946.
Mulțimea, dînd seamă de cît de ușor e de manipulat la o adică, a făcut cale întoarsă.
Tancul sovietic a fost salvat în ianuarie 1969.
N-a mai putut fi salvat în decembrie 1989! am zis eu în aplauzele sălii, cu tineri care, probabil, aflau acum întîia oară că, pe vremuri, acolo, în faţa Operei, era un tanc sovietic.

De la Cozmin Guşă, întîlnit la Cluj, am aflat un alt amănunt interesant de istorie.
Tancul a fost dărîmat în primele zile de după decembrie 1989.
În timpul manifestațiilor de stradă anti-FSN din 1990, se striga împotriva prefectului Grigore Zanc (fost coleg de facultate, de presă clujeană, un scriitor talentat şi un fost activist de partid luminat):

Zanc, Zanc, Zanc!
Du-te după tanc!

Ai dracului clujenii ăştia! am exclamat, auzind istoria.
Și am mai găsit un argument de a fi mîndru toată viața, pentru că am făcut facultatea la Cluj, printre ardeleni, și nu la București, printre mitici.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

7 comentarii pentru articolul „Gîndul de joi, 2 noiembrie 2017”

  • Asa DA, Maestre!
    Deci, se poate si fara cufureli.

  • Vă apreciem și vă prețuim pentru activitatea depusă în beneficiul presei.
    Sănătate, Maestre!

  • Succes în continuare, Maestre!
    Din punctul meu de vedere, “asumarea destinului de jurnalist” a fost benefică mass-mediei româneşti.

  • Maestre, tancul ala sovietic o fi fost cel care a inaintat cel mai mult in Romania .. A ajuns la Cluj si na mai stiut tanchistul incotro s-a apuce ca se uitau toti crucish la el 😀

  • S’aveti putere de munca Maestre!

  • Felicitări Maestre .

  • Felicitari!