Vorbele dulci ale lui Jean Claude Juncker i-au făcut pe români să se îmbete de fericire la bodega din marginea șoselei pe care trece Istoria

Joi, 13 septembrie 2017, dacă n-ai fi fost de pe meleagurile acestea, urmărind presa română ai fi crezut că România a devenit în fine, din Mijlocie, Mare sau că a intrat în rîndul țărilor cu drept de veto din Consiliul de securitate.
Atît de mare era atmosfera de sărbătoare care se degaja din titluri, din comentarii, din intervențiile politicienilor.

Ce cauză sta la temelia acestui nou 23 august 1944?
Un titlu, cel mai cultivat de presă și de politicieni, dă răspunsul:
Romînia – țara cea mai invocată de Jean-Claude Juncker în discursul privind Starea Uniunii, cu varianta, România a fost invocată de cinci ori de Jean-Claude Juncker.
I-au urmat titluri pe cale de a exploda de entuziasm la lectura unui fragment din discurs:

„O Europă mai unită are nevoie de mai multă incluziune. Dacă vrem să întărim protecţia graniţelor noastre externe, atunci trebuie să deschidem spaţiul Schengen de liberă circulaţie României şi Bulgariei imediat. Trebuie, de asemenea, să permitem Croaţiei să devină membru Schengen cu drepturi depline de îndată ce această ţară îndeplineşte toate criteriile.”

Printre altele, șeful Comisie Europene, interesat într-o curtare a Estului, tot mai rebel față de birocrația de la Bruxelles, a propus ca în 30 martie 2019 să aibă loc un summit al UE la Sibiu.

Chiar în sine, declarațiile sforăitoare ale lui Jean-Claude Juncker ar fi trebuit privite cu circumspecție.
În privința admiterii noastre în spațiul Schengen, cu excepția elitei moldo-valahe, toată lumea și a dat seama că e o blîndă aiurare.
Admiterea României și Bulgariei în Spațiul Schengen nu depinde de Comisia Europeană, cu atît mai puțin de Jean-Claude Juncker; depinde de țările membre ale Spațiului, dintre care multe se opun acestei admiteri.
Cu atît mai mult acum, cînd atacurile teroriste au stîrnit isteria hotarelor de post de zid roman, nici un politician din Occident nu și-ar permite să ridice problema admiterii în Schengen a unor noi țări.
Reacția promptă a unor oficiali din Austria, Olanda, Germania în care puțin a lipsit ca propunerea lui Juncker să nu fie taxată drept a unuia care a luat ceva la bord, dovedește că președintele Comisiei Europene a vorbit, vorba aia, ca să nu adoarmă.

Propunerea cu ținerea la Sibiu a unui summit în anul electoral prezidențial 2019 ca un soi de moment de campanie în favoarea lui Klaus Iohannis, e și ea o vorbă aruncată în vînt. Pînă în 2019 se pot întîmpla multe, dacă ne gîndim că omul propune, Dumnezeu dispune.
Propunerea, dar mai ales vorbele de complezență, de tip turist semidoct, despre Sibiu au provocat în România un adevărat delir. Culmea a fost atinsă de Victor Negrescu, ministrul Afacerilor Europene din Guvernul Tudose, care a ținut imediat o conferință de presă extraordinară pentru a anunța c-a luat legătura cu prefectul de Sibiu pentru a trece neîntîrziat la luarea măsurilor de protecție a Înalților care vor veni.
Să mai spună cineva că în PSD domnește doar corupția. Uite că domnește și prostia!

Dincolo de aceste adevăruri elementare, celor care au uitat, se cuvine a le reaminti, cîteva adevăruri elementare:

1. Jean-Claude Juncker e președintele Comisiei Europene. Un funcționar de rang înalt al Uniunii, parvenit la una dintre cele mai bine plătite funcții din lume prin jocurile politice dintre Marile Puteri. Nu vreau să reamintesc faptele și vorbele care au făcut din Juncker un fel de Daea al Comisiei Europene. Prin familiaritățile sale dizgrațioase, prin anumite înclinații spre prea omenesc, șeful Comisiei Europene pare mai degrabă un chiabur din Balcani decît un politician occidental. Vreau doar să precizez că Jean-Claude Juncker nu e nici Măritul Padișah, nici Adolf Hitler, nici Stalin, ca să mă refer la șefi zeificați din timpul vieții. E pur și simplu un înalt funcționar al UE.
2. România e membră a UE de un deceniu. Din punct de vedere al ponderii, prin populație și întindere, e una dintre membrele importante ale Uniunii. Ca șef al Comisiie Europene, Juncker e plătit gras din taxele și impozitele cetățenilor UE. Așadar, și din taxele și impozitele noastre. Din aceste puncte de vedere, Jean-Claude Juncker nu diferă de un demnitar român.
3. Admiterea în spațiul Schengen, desfășurarea unor activități ale Uniunii pe teritoriul nostru național nu reprezintă nici concesii, nici cadouri făcute de Jean Claude Juncker sau de alți funcționari bugetifori ai Uniunii. Reprezintă drepturi legitime ale României. Și cum România e membră a UE, reprezintă pînă la urmă fapte banale, de rutină în activitatea UE. A te entuziasma că un funcționar al UE a propus organizarea unui summit pe teritoriul unei țări membre a UE ține de paranoia de tip babuinistic.

Cele de mai sus sînt motive temeinice pentru a semnala încă o dată bauinizarea României în ritm accelerat. Cu o mentalitate de provinciali care se șterg la fund cu mîna cu care mănîncă, românii văd pretexte de fericire colectivă în fapte și vorbe normale. Zilele acestea, Klaus Iohannis face o nouă excursie la New York, la Națiunile Unite, unde se va lovi cu cotul de șefi de stat din Lumea a treia. Programul prevede și deja banala recepție, la care șefii de stat și premierii sînt citiți de președintele american, la primire, de pe prompter. Presa prezidențială, unul dintre cele mai mari pericole pentru independența presei noastre, face deja mare caz de întîlnirea dintre președintele României și președintele american. Las la o parte faptul că nu e vorba de nici o întîlnire, ci de consumarea unui moment de protocol despre care am scris, bazat pe mărturiile unora dintre cei implicați, ca despre un moment penibil prin caracteru-i artificial.
Dar chiar dacă ar fi o întîlnire, se cuvine să ne întrebăm:
De ce trebuie să cădem pe spate? De ce trebuie să vedem în ea un prilej de sărbătoare națională?

Potrivit tuturor vorbelor mari din spațiul public, România are un parteneriat strategic extins cu America. Militarii noștri sînt sfîrtecați de minele artizanale ale talibanilor în Afganistan în cadrul a ceea ce am putea numi o nouă trecere a Nistrului, comisă de data asta nu la cererea Germaniei aliate, ci la cererea Americii aliate.

Firește, relația dintre România și America nu poate fi una pe picior de egalitate. Ne aflăm în fața a ceea ce specialiștii numesc alianță asimetrică, o alianță asemănătoare celei avute cu Germania nazistă sau cu Rusia stalinistă. Nimeni nu pretinde ca România să fie invitată de America să-și spună părerea cînd e vorba de luat o decizie. Ca de exemplu în cazul Coreii de Nord. Să-l sune Donald Trump pe Klaus Iohannis și să-l întrebe dacă să atace nuclear sau nu Coreea de Nord. Dar fie și de ochii lumii, dacă România e partener strategic al SUA, o întîlnire între președintele României și președintele SUA ar trebui să fie un fapt de o banalitate exemplară. Ba mai mult, dacă România e partener strategic al SUA, nici de vizite, de întîniri n-ar mai fi nevoie. Pentru anumite probleme, președinții celor două țări ar trebui să se consulte telefonic.

Zilele trecute, discutînd cu un tip mai inteligent decît mine, acesta mi-a atras atenția că vorbele bune ale lui Hitler despre Antonescu puteau fi și o subtilă manipulare. Aparatul lui Hitler sesizase nebunia lui Ion Antonescu de a se crede providențial. Nu cumva atenția deosebită dată lui Antonescu, grija de a-i menaja sensibilitățile făceau parte dintr-o manipulare?
Recunosc că, deși mă pot considera doctor în Mareșal, nu m-am gîndit la chestia asta. Am tratat și eu ca pe un fapt pozitiv atenția deosebită acordată Mareșalului de către Hitler. Părerea tipului m-a pus pe gînduri. Mi-am amintit imediat de amărăciunea cu care am scris despre fericirea de a fi bătut pe umăr de către Donald Trump. Păi e vreo diferență între fericirea de a fi bătut pe umăr de Donald Trump și fericirea de a fi bătut pe umăr de Adolf Hitler? Și unul și celălalt au fost șefi ai unor țări cu care România era aliată. În cel de-al doilea Război mondial România lupta alături de Germania hăt departe, în inima Caucazului, pentru o cauză care nu era a sa, ci a Germaniei. Acum, România luptă la mama dracului, în Afganistan, pentru o cauză care nu e a ei, ci a Americii. Păi dacă sîntem tovarăși de sîngerat pe front, de ce trebuie să ne entuzasmeze bătaia pe umăr a lui Donald Trump? Normal ar fi fost, ca între camarazi de Alianță, ca și Klaus Iohannis să-l bată pe Donald Trump pe umăr. Umplîndu-l de fericire, desigur.

De ce poartă președinții, premierii noștri, politicienii noștri cu Marile Puteri sub semnul acestei slugărnicii bauinistice?
Pentru că ei întruchipează babuinismul poporului român.
Românii nu numai că nu tresar critici la slugărnicia internațională a conducătorilor lor, dar mai mult o doresc din răsputeri.
Vorbele dulci ale lui Jean Claude Juncker i-au făcut pe români să se îmbete de fericire la bodega din marginea șoselei pe care trece Istoria
Pentru că ei, românii, au în sînge, mentalitatea de neam asistat, pomanagiu, neam de vizitii la birjele ciocoiești.