Gîndul de luni, 14 august 2017

Cum scoate bani Catedrala din Aachen (Aix-la-Chapelle) de la vizitatori, deși oficial intrarea e liberă

Aachen pentru nemți, Aix-la-Chapelle pentru francezi, a fost capitala Imperiului condus de Charlemagne între 742-814, încoronat rege al Francilor în 768 și Împărat la Roma în 880.
Imperiul, considerat de unii ca precursor al Uniunii Europene, cuprindea un teritoriu care se întindea pe o parte uriașă a Europei Occidentale de azi.
Aix-la-Chapelle, în ipostaza de capitală a Imperiului carolingean, devine un puternic centru cultural.
Obiectivul turistic numărul unu al Aachen-ului e, neîndoielnic, Catedrala.

A fost construită de Charlemagne, între 793-813, ca parte a Palatului său, azi dispărut.Â
A avut norocul de a scăpa de bombardamentele anglo-americane din timpul celui de-al doilea Război Mondial, bombardamente care au distrus o mare parte din oraș, cu toate monumentele sale.
În 1978, Catedrala a fost trecută pe lista UNESCO a Patrimoniului Cultural Mondial.

Ateii, de regulă oameni de cultură, sînt interesaţi de Octogon, nucleul Catedralei, construit de Charlemagne în stil bizantin, de tronul lui Charlemagne, pe care s-au suit din 936 pînă în 1531, în vederea încoronării în Catedrală, 30 de împărați germanici, de mormîntul lui Otto al III-lea, de racla în care se află osemintele lui Charlemagne, de Sarcofagul Proserpina, în care a fost înmormîntat Împăratul, de candelabrul lui Barbarossa, de Crucea lui Lothar, de Mîna lui Charlemagneși de Bustul lui Charlemagne.

Credincioşii catolici dau năvală, pentru cele patru relicve, aduse între 798 şi 802 de la Ierusalim şi Constantinopol:
Rochia purtată de Fecioara Maria în Noaptea Sfîntă a Naşterii, scutecele Pruncului Iisus, tunica lui Iisus de pe Cruce, pînza în care a fost învelit capul lui Ioan Botezătorul după decapitare.
Aceste relicve se află în racla numită a Fecioarei Maria, terminată în 1238.

Din 1349, la fiecare șapte ani, cu rare excepții, relicvele sînt scoase pentru pelerinaj de o mare însemnătate pentru catolici, la fel de important ca cel de la Compostella.

Înainte de a intra în Catedrală, vizitatorul, indiferent de religie, sex, vîrstă, naționalitate, vîră degetul în gurile celor două capete de lupi de la ușa principală, care nu e deschisă pentru vizitatori. Procedează astfel, deoarece, potrivit tradiției, o gură diferă de cealaltă printr-un os pe care deștul vizitatorului în întîlnește, după ce la cealaltă gură a dat de golul obișnuit.

E vorba despre o poveste pe care toți ghizii o spun vizitatorilor despre lupul prin care cei din Aachen l-au tras pe sfoară pe Diavol.
Apoi vizitatorul pătrunde în catedrală.

După ce atinge cu mîna, cum fac toţi, laba lupului de bronz din hol (potrivit tradiţiei atingerea îţi poartă noroc, lucru întîlnit şi la alte statui nenorocite de o astfel de credinţă – sînul Julietei de la Verona, de exemplu), turistul vede pe stînga, în mai multe limbi, Micul ghid prin Catedrala Aix-La-Chapelle. Plata de 0,50 de euro e benevolă şi are loc prin punerea monedei într-o fantă. Cît am stat eu acolo, n-am văzut pe nimeni care să ia broşura şi să nu pună banul. Probabil că nu trecuse pe acolo nici un român!

De cum intri în catedrală, dacă eşti suficient de învechit, ca mine, ca să filmezi şi să fotografiezi cu o cameră video şi nu cu telefonul mobil, te ia în primire un lucrător al catedralei cu misiunea de a te informa că fotografierea şi filmarea în Catedrală costă un euro. Dai un euro, ca mine, intrat în lăcaş ca să filmez şi să fotografiez, şi primeşti o fîşie de hîrtie pentru a o atîrna pe piept.
Să fie limpede oricui dă ochii cu tine că ai achitat taxa de un euro și nu fotografiezi sau filmezi în chip infracțional.

Toţi cei care intră în Catedrala Aix-la-Chapelle ajung în cele din urmă la un grilaj care-i opreşte să treacă mai departe, din Octogonul carolingean în partea gotică, adăugată mult după moartea lui Charlemagne.

Nu e o noutate pentru cel care a mai intrat prin catedrale, biserici, domuri, case devenite muzeu.
Nu cred să existe obiectiv frecventat de turişti care să nu aibă o parte, un loc interzis călătorilor obişnuiţi.
La Domul din Koln, o sfoară interzice accesul la altar în depărtarea căruia se vede racla cu relicvele celor Trei magi. Toţi vizitatorii se opresc şi stau mult timp uitîndu-se cu jind spre locul interzis. Nu departe de acolo sforii îi ia locul ditamai grilajul. Prin el se uită toţi la Tripticul întruchipînd printre altele pe cei Trei Magi închinîndu-se Fecioarei în Noaptea Sfîntă.

În general, deşi Catedralele oferă vizitatorilor multe locuri la care să caşte gura, cele interzise stîrnesc cel mai mare interes.
La Catedrala din Aix-la-Chapelle, tînjirea după trecerea dincolo de barieră e cu atît mai mare cu cît ghidurile sînt unanime în a te atenţiona că acolo se află capodoperele Catedralei, vedetele – ca să zicem aşa – ale obiectivului:
Racla Fecioarei Maria, Racla lui Charlemagne, Mormîntul Împăratului Otto III.

Alte piese prețioase, publicitate de ghiduri și prin asta căutate cu limba scoasă de turiști – Sarcofagul lui Charlemagne, Bustul lui Charlemagne, Mîna lui Charlemagne – se găsesc într-un alt obiectiv: Tezaurul.
Aici se intră însă din start contracost.
Poate că vizitatorii s-ar mulţumi cu holbarea şi fotografierea de la distanţă, dacă n-ar vedea dincolo de frînghii un grup de vizitatori ascultînd explicaţiile unui ghid. Orice suportă vizitatorul unui obiectiv turistic. Să-şi lase geanta la garderobă (Centrul Charlemagne, Muzeul Internaţional al Presei), să se lase controlat în geantă sau în poşetă (la Domul din Koln), să nu pătrundă cu îngheţată sau, cel mai rău, să nu fotografieze.

Nu suportă însă gîndul că alţi turişti beneficiază de acces într-un loc interzis lui.
În cele mai multe cazuri, cei care au trecut dincolo de frînghie sînt plătitori. Fie în plus faţă de preţul biletului (la Muzee, în general), fie în condiţiile în care intrarea e liberă (catedrale, biserici).
Catedrala din Aix-la-Chapelle apelează la un truc:
Turul cu ghid.
Contra a şase euro te înscrii într-un grup care vizitează toată Catedrala, inclusiv partea interzisă, cu cele trei mari piese preţioase, dar mai ales tronul lui Charlemagne. Tronul e o piesă căutată de toţi vizitatorii la intrarea în Catedrală, dînd curs învăţăturii turistice potrivit căreia la un obiectiv mergi aţă la vedeta locului.

Tururile în nemţeşte sînt din oră-n oră. La ora 14 e unul în engleză.
Pentru turul în limba engleză al Catedralei Aix-la-Chapelle sîntem convocaţi la 14 fără un sfert la Dom Info.
La 14 fix apar două tipe – ghidele – care pun imediat stăpînire asupra noastră prin bătăi din palme gen:
Privirea la mine!
Din acest moment nici unul dintre noi nu mai e om liber. E un om care face numai ce-i spune ghida, care rîde la glumele nesărate ale acesteia, răspunde cu prostii la întrebările ei didactice şi se grăbeşte să vină în jurul ei mai ceva ca un pui la mama cloşcă.

Sîntem împărţiţi în două grupe, de 20 fiecare.
Nimeresc în grupul luat în stăpînire de o fătucă. După cum ni se prezintă chiar ea, e studentă în ultimul an la Istorie. De cum intrăm în Catedrală, îmi dau seama că e vorba de ghidul cu veleităţi didactice. Ghidul respectiv pleacă de la premisa că membrii grupului sînt nişte copii tîmpiți și, pe deasupra, fără chef de învăţătură.
De aceea, ca să ne vîre în cap informaţiile pe care ni le dă (le găseşti în toate ghidurile) juna pune cîte o întrebare:
Dar cine e pe tavan?
În astfel de împrejurări, ghidul găseşte totdeauna în rîndurile noastre colaboraţionişti. Sînt cei care chiar de la început se dau pe lîngă ghid, îi sorb vorbele, rîd la glumele idioate ale acestuia şi se grăbesc să răspundă la întrebări. Cum am urît totdeauna lecţiile ghidului, mă pitesc în spatele celorlalţi. Nu cumva să se uite fătuca la mine.
La întrebarea asta, membrii grupului meu tac.
Cu grupul merg de regulă turişii care n-au citit nimic despre locul vizitat. Se bazează exclusiv pe învăţăturile ghidului în carne şi oase.
Fătuca dă peste margini de bucuria că ştie răspunsul, în timp ce noi, nu.
Îşi compune imediat faţa teatrală a uneia care caută cu febrilitate răspunsul.
Şi-l găseşte:
– E Iisus!
– Isus! exclamă membrii slugarnici ai grupului de parcă s-ar fi aşteptat să fie acolo portretul Angelei Merkel.

Din zona interzisă, urcăm la etaj, unde e Tronul lui Charlemagne.
Aici se pune în mișcare nevoia oricărui turist de a folosi în scopuri proprii (cel de a se făli pe Facebook în principal cu un selfie) piesa de muzeu din față.
Privirile multora din grup dezvăluie pornirea irezistibilă de a se urca pe Tronul lui Charlemagne.
Vă imaginați ce-ar însemna asta pe Facebookul vizitatorului!
Ghida sesizează imediat nevoia celor din grup, mai ales c-a întîlnit-o la toate grupurile de pînă acum.
Fată de treabă simte nevoia unei scuze în numele conducerii.
A fost o vreme cînd vizitatorii se puteau sui pe tron.
S-a renunțat însă la asta, deoarece era riscul să nu mai rămînă nimic din piesa de muzeu.

La plecare, ghida ne spune că ea va ieși ultima, ca nu cumva să rămînă cineva la etaj, unde e Tronul.
Îmi dau seama imediat c-am economisit un euro.
În astfel de împrejurări, cei mai mulți ghizi dau fuga înaintea tuturor și se postează la ieșire, salutîndu-i cu plecăciuni pe membrii Grupului.
Pentru aceștia e semnalul clar că ghidul așteaptă să i se pună în palmă un bacșiș, de regulă la nivel de un euro.
Pentru că m-a scutit de sacrificarea unui euro, am iertat-o pe fătucă pentru lecțiile ținute nouă, membrilor Grupului, luați drept copii tîmpiți.