La Roma, Klaus Iohannis a participat la un minimontaj literar-artistitic de tip nord-coreean pus la cale de liderii UE

În numărul anterior al cristoiublog.ro am dezvăluit diversiunea ieftină prin care Presa noastră i-a conferit lui Klaus Iohannis postura de lider care a reuşit într-o singură zi (o zi bună, cum răspundea, dînd motănește din coadă preşedintele, la întrebarea pusă cu limba de un gazetar român), printr-un singur discurs ținut celorlalţi lideri europeni, să răstoarne Declaraţia de la Roma 2017 în forma inițială, astfel încît ea să concretizeze, de la un capăt la altul, doar poziţia României.
A fost nevoie pentru o asemenea diversiune, imposibilă pe alte tărîmuri europene, nu atît de o întrebare aducătoare de elogii, cît mai ales de o presă absolut dezinteresată de ceea ce se întîmplă dincolo de fruntarii, limpede expresie a celebrului autism naţional.

Pe fondul uriaşei disponibilităţi a Presei noastre de a înghiţi orice din afară, a fost posibilă şi prezentarea tirimbombistă a festivităţilor de la Roma, încheiate cu noua Declaraţie de la Roma. De fapt, prezentarea sorcovistă a momentului din 25 martie 2017 era inevitabilă în presa noastră cîtă vreme ea l-a înfăţişat pe Klaus Iohannis ca un nou Nicolae Ceauşescu. „Geniala contribuţie” a Preşedintelui la afirmarea României în lume nu putea fi cîntată cîtă vreme festivităţile de la Roma ar fi fost surprinse în adevărata lor realitate.

Sîmbătă, 25 martie 2017, regizorii noii UE – UE cu mai multe viteze – au meşterit la Roma o reuniune informală a Consiliului European dedicată împlinirii a 60 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma.
Manifestarea, care s-a vrut una grandioasă, dar care n-a reuşit să fie decît o încercare în stil nord-coreean de a ascunde sub preşul faptelor şi vorbelor de PR realităţile dramatice ale UE, a conţinut o serie de momente simbolice, încheiate cu semnarea – tot simbolică – a unei Declaraţii finale, intitulate pompos Declaraţia de la Roma, pentru a face din momentul din 2017 unul asemănător celui din 1957.
Spre deosebire de presa dîmboviţeană, presa occidentală a scos în evidenţă, nu fără sarcasm, prăpastia dintre dificultăţile cu care se confruntă Uniunea Europeană. Ediţia electronică a ziarului Le Monde din 25 martie 2017, scrie sub titlul sceptic: La Roma, primăvara europeană va mai aştepta despre montajul literar-artistic omagial (în cinstea Aniversării Tratatului de la Roma!) regizat de liderii europeni:

„Dacă nu se întîmplă un accident, celebrarea celor 60 de ani de la Tratatul de la Roma, care a instituit Comunitatea Economică Europeană (CEE), ar trebui să furnizeze imagini frumoase, sîmbătă, 25 martie: defilări de benere înstalate în Piaţa Coloseumului, alinierea liderilor europeni în splendida sală a Horaţilor şi Curiaţilor a Capitolului, unde a fost semnat documentul fondator, fără a pune la socoteală audienţa papală colectivă, care a avut loc în ajun, vineri.”

Euobserver din 25 martie 2017 surprinde un simbol amar în sărbătorirea aniversării chiar la Roma:

„Atmosfera a fost pesimistă, întrucît cea de a 60-a aniversare a UE a fost celebrată cu doar patru zile înainte ca Marea Britanie să notifice cererea sa de retragere, primul membru care va părăsi uniunea vreodată.
Simbolismul întrunirii liderilor europeni de-a lungul ruinelor anticului Imperiu Roman nu poate fi mai elocvent, deoarece uniunea se străduie din răsputeri să se reînnoiască în faţa populismului în creştere, a naţionalismului, a Brexitului, a politicii SUA din ce în ce mai impredictibilă, şi a reînnoitelor ameninţări ruseşti.”

Cine a urmărit cu luciditate de istoric al clipei sindrofia de la Roma a sesizat imediat, dincolo de desfăşurarea publicitată de televiziuni, ambiţia liderilor europeni, mai precis a celor prezenţi la reuniunea informală de la Versailles – Germania, Franţa, Italia, Spania – de a da reuniunii notele unui moment istoric.
Şi Angela Merkel, pe cale de a pierde alegerile din Germania, şi François Hollande, un preşedinte al Franţei atît de nevolnic încît n-a mai îndrăznit să candideze pentru un nou mandat – s-au vrut, fie şi pentru o zi, asemenea celor care, în urmă cu 60 de ani, au făcut istorie semnînd Tratatul de înfiinţare a Uniunii Europene. Un truc prin care cei de azi s-au vrut asemenea celor de ieri a fost semnarea Documentului intitulat Declaraţia de la Roma, de către cei 27 de lideri ai UE de azi.

Între cele două documente se întinde însă o prăpastie:

1. 1) Cel semnat în urmă cu 60 de ani marca debutul unei renaşteri a Europei unite după dezunirea care a fost cel de-al Doilea Război Mondial. Documentul semnat acum marchează Debutul unor mari cumpene pentru proiectul European.
   Le Monde scrie:
   „Europenii în formula 27 (fără Regatul Unit, pe cale de a pleca) vor merge ei dincolo de faţa de familie pentru a întoarce pagina unei Uniuni Europene (UE) afectate de diviziunile interne, de viitorul Brexit, slabă faţă de Rusia ameninţătoare a lui Vladimir Putin şi de America imprevizibilă a lui Donald Trump?
   Deocamdată, nu există nici o iluzie asupra întinderii istorice a evenimentului. Procesul Brexit va începe miercuri, 29 martie. La Bruxelles, există temeri privind lungul tunel al negocierilor, surse de multiple diviziuni potenţiale în rîndul celor 27”.
   Declaraţia finală stupefiază prin bla-bla-blau-rile strălucitoare plasate pentru a ascunde disensiunile din cadrul U.E. O Declarație care dă seamă, prin platitudinea sa, de disperarea ștabilor UE la gîndul că unii șefi de state ar putea să n-o semneze. Notează Euobserver în corespondența sa din 25 martie 2017:
   „Mărul discordiei a fost modul de formare a Declaraţiei de la Roma, Polonia şi Grecia ridicînd obiecţii pe ultimul moment, accentuînd profunda divizare ce a tulburat aniversarea.”
   Aşa s-a ajuns ca Declaraţia finală să evite formula Europa cu mai multe viteze, înlocuind-o cu una mai dulce – Europa cu mai multe ritmuri. De fapt, ambiţia cuplului franco-german de a promova Europa cu mai multe viteze n-a fost abandonată. Ca s-o semneze şi Polonia Declaraţia finală a apelat la un eufemism. Ceva în genul a-i spune unei femei că e de moravuri uşoare şi nu de-a dreptul, că e o curvă ordinară.
2. În 1957, cînd se semna Declaraţia, Uniunea Europeană conferea speranţa unor noi şi noi membri.
   În 2017, semnarea Declaraţiei a avut loc în condiţiile Brexitului (pe cale de a fi declanşat) şi în cele ale creşterii de la o zi la alta ale nemulţumirilor faţă de Proiectul european.
   Omul de bun-simţ observă uluit cum fac liderii europeni din rahat bici. Altfel spus cum prezintă drept victorie faptul că în Olanda n-au învins populiştii sau că în Franţa Emmanuel Macron, candidatul Sistemului, e pe primul loc în sondaje. Într-o tentativă ridicolă de a idealiza realitatea în chip bolşevic, ei trec cu vederea locul 2 pe care s-au situat Populiştii în Olanda şi ascensiunea Frontului Popular în Franţa. Din faptul că populiştii nu conduc (încă) în ţările UE nu înseamnă că, în Vest cel puţin (cei din Est sunt prea săraci ca să refuze Clubul), cetăţenii nu sunt tot mai nemulţumiţi de Uniunea Europeană în forma a actuală, condusă de o Birocraţie de tăria Nomenklaturii din CAER.
   Dacă Proiectul n-ar fi pus sub semnul întrebării, partidele populiste ar fi marginale în ţările bogate ale Uniunii Europene.
3. Semnatarii Declaraţiei de la Roma din 1957 au intrat în Istorie prin Proiectul genial care le-a trecut prin cap şi pe care l-au concretizat.
   Semnatarii Declaraţiei din 2017 nu se pot mîndri cu aşa ceva. Crearea unui moment festivist, în stilul nord-coreean, pentru a ascunde realităţile hîde nu cere cine ştie ce inspiraţie istorică. Orice fătucă de la PR s-ar fi gîndit la aşa ceva. Cît despre organizarea sindrofiei şi realizarea compromisurilor pentru ca Declaraţia să fie semnată de toţi liderii europeni, pentru aşa ceva nu trebuie cine ştie ce efort. Îl poate face şi primarul unui cătun de ţară.

Ca toate nunţile cu fast şi cu jucatul cearşafului, festivitatea de la Roma a trecut.
Luni, cînd însuraţii vor merge la serviciu se va vedea că momentul nord-coreean de la Roma n-a rezolvat nimic.
Le Monde scrie în acest sens:

„În ce priveşte redemararea UE, nimeni nu se îmbată cu apă rece: nimic nu se va întîmpla înainte de alegerile din Franţa (în mai) şi Germania 9 septembrie). O fereastră de oportunitate pentru o iniţiativă de relansare ar putea să se deschidă în ianuarie 2018. Dar şi atunci cu condiţia de a scăpa de o victorie a lui Marie Le Pen. În caz contrar, liderii bruxellezi sunt de acord, UE va fi în agonie.

Dar chiar dacă Francezi vor alege un proeuropean pe 7 mai, chiar dacă social-democratul Martin Schulz va parveni s-o detroneze pe Angela Merkel, lăsînd speranţa unei noi dinamici franco-germane echilibrele europene par dificil de făcut să se mişte”.

Contrar imaginii de propagandă ceauşistă creată în Presa de la noi de diversiunea Cotrocenistă, momentul Roma a fost o nouă dovadă că UE e în criză.
Dacă am avea lideri preocupaţi înainte de toate de interesele naţionale și nu de cele ale Puterilor Garante, asta n-ar trebui să ne îngrijoreze.
Cum însă România e mai slugarnică azi faţă de Bruxelles decît era ieri faţă Moscova, Criza UE înseamnă şi Criza noastră.