Gîndul de luni, 4 iulie 2016

Din ciclul Istoria – Doamna Învățătoare care ne dă cu rigla peste dește. Azi: Mareșalul Antonescu despre militari nemți care „au trecut peste pietoni români, fără să lase urmă, cum se trece peste un cîrd de gîşte”

Sînt întrebat, uneori chiar pe un ton de somaţie cu pistolul la tâmplă, ce am eu împotriva alianţei cu americanii? De ce nu-mi convine alianţa cu SUA? Mi-ar conveni mai mult alianţa cu Rusia?
De douăzeci de ani, de cînd libertatea de exprimare a dat posibilitatea ca românii să se tragă de mînecă şi în public, nu numai în particular, sînt supus la fel de fel de întrebări.
În ultimul timp, nu mă mai grăbesc să răspund.
Nu de alta, dar ştiu sigur că nu sînt întrebări sincere, ivite din curiozitatea provocată de poziţiile mele publice, mai totdeauna împotriva curentului, ci întrebări ivite din nevoia de a fi pus la punct.

La întrebările despre poziţia mea faţă de alianţa dintre România şi America răspund însă.
Şi nu pentru că m-aş simţi prost dacă aş fi crezut antiamerican (e o modă a fi antiamerican între intelectualii din Vest), ci pentru că n-am nimic împotriva alianţei noastre cu America.
România s-a aliat de-a lungul istoriei cu diferite ţări, unele mai mari, altele mai mici.
Uneori cu folos.
Alteori fără folos.
E normal ca România să se alieze azi cu America, dacă a avut posibilitatea.
E o alianță cu cel mai mare Stăpîn planetar al Clipei de față. Sînt însă împotriva cîtorva aspecte ale felului în care e abordată această Alianţă de către unii dintre liderii noştri politici, de către unii dintre liderii noştri de opinie şi chiar de către unele persoane ce se pretind a alcătui elita intelectuală a ţării:

1. Prezentarea alianţei noastre cu America ca avantajoasă doar pentru noi. Atît de avantajoasă încît noi, babuinii, ar trebui să-i pupăm mîna ambasadorului american la București chiar și cînd nu-l vedem.
   Orice Alianţă presupune avantaje pentru ambii parteneri.
   Nu văd de ce ar fi America o excepţie în Istorie încît să se alieze cu ţara noastră doar de dragul ca sîntem simpatici.
2. Prezentarea Alianţei ca o relaţie Stăpîn-Slugă.
   Chiar dacă în realitate cei doi parteneri nu sînt egali, o minimă normă de politeţe obligă pe ambasadorul american să nu se comporte cu noi asemenea unui chiabur cu argaţii săi.
3. Prezentarea acestei Alianţe în termeni idilici:
   Prietenie, Frăţie, Parteneriat.

De ce nu sînt de acord cu aceste aspecte ale Alianţei dintre România şi America?
Pentru că, spre deosebire de mulţi, eu consider Istoria ca pe o Doamnă Învăţătoare de a cărei riglă dată peste deşte spre învăţare de minte, trebuie să ne temem.
Ce mă învaţă pe mine Istoria?
Că nu e bine să ascunzi realităţile mai puţin plăcute dintr-o Alianţă prezentînd Aliatul, mai ales dacă e o Mare Putere, într-o lumină de basm.

Lucrînd de zor şi chiar dramatic la Dosarul despre Dezastrul românesc de la Stalingrad, pentru numărul din iulie al revistei Historia, am recitit un Document excepţional, reprodus complet în volumul Românii la Stalingrad, apărut în 1992, la Editura Militară:
Scrisoarea Mareşalului Ion Antonescu din 9 decembrie 1942 adresată feldmareşalului von Manstein, comandantul Grupului de Armate Don după Dezastrul de la Stalingrad.
Dezastrul a dus la o Criză fără precedent în relaţiile militare româno-germane, prezentate pînă atunci sub chipul idilic al Frăţiei.

Totul a pornit de la campania prin care nemţii ne-au acuzat pe noi, românii, că prin laşitatea noastreă, am fi provocat Spargerea Frontului la Cotul Donului şi în Stepa Calmucă.
După ce trece în revistă, indignat, responsabilităţile nemţilor în Dezastru, Mareşalul denunţă politica nemţească de generalizare a unor cazuri izolate.
Documentul aduce drept argument fapte de-ale nemţilor de pînă acum în relaţiile cu românii:
„Cazurile de defecţiune raportate la totalitatea armatei au fost însă izolate.
Ele au fost şi sînt şi în armata D-voastră şi în orice armată. Dar numai eu singur şi comandamentele române au dreptul după o judecată fie chiar sumară, dar numai după judecată, să pedepsească cu moartea pe netrebnici.
Aveţi şi d-voastră soldaţi dezertori, care rătăcesc în spatele frontului şi prin ţara mea. Aveţi alţii care s-au dedat la acte de contrabandă şi jaf pe teritoriul nostru şi alţii care nerespectînd regulile circulaţiei, au trecut peste pietoni români, fără să lase urmă, cum se trece peste un cîrd de gîşte.
Au fost cazuri cînd soldaţii germani au atacat cu revolverul pe şoferii noştri prinşi izolaţi, i-au dat jos de pe maşină şi au fugit cu maşina.
Au fost şi ofiţeri şi subofiţeri de ai d-voastră, cărora le-am dat cea mai frăţească ospitalitate în ţară şi care drept răsplată au înarmat pe legionari în contra mea, i-au dirijat din umbră în acţiunea lor criminală, care tindea la răstunarea regimului şi la uciderea mea mişelească şi care după rebeliune au îmbrăcat pe capii rebelilor în haina soldatului şi ofiţerului german şi i-au trecut peste graniţă, ascunşi în camioanele germane sau amestecaţi printre soldaţii germani.
Au fost cazuri cînd soldaţii D-voastră au fost prinşi vînzînd materiale şi arme militare populaţiei noastre.
Totuşi, domnule mareşal, cu toate aceste multiple şi grave fapte, care toate au fost aduse la cunoştinţa Misiunii Militare şi Legaţiei germane, nimeni nu şi-a îngăduit în această ţară să generalizeze cazuri izolate, fiindcă ştia că l-aş fi executat.
Au fost defecţiuni şi la formaţiunile germane pe timpul atacurilor ruseşti de la 19 şi 20.XI. Dovadă marele număr de soldaţi germani care s-au adunat la Morozovsk.
În schimb, pentru că s-au văzut coloane româneşti retrăgîndu-se din ordin, sub urmărirea tancurilor ruseşti sau oameni izolaţi, care în majoritate aparţiunea serviciilor şi au fost luaţi de ofiţerii germani drept fugari de pe front, s-a aruncat soldaţilor români epitetul de fugari”.

De la naşterea Frăţiei româno-germane, de vreo trei ani, aşadar, în spaţiul public românesc nici o informaţie despre astfel de fapte nu apăruse.
Mai mult, militarul neamţ fusese prezentat ca întruchiparea perfecţiunii.
Şi deodată nu oricine, ci însuşi Mareşalul, vorbea despre nemţi ca despre niște derbedei.
Ce ne învață de aici Doamna Învățătoare Istoria?
Că la fel ca într-un cuplu, într-o Alianță crizele sunt momentele în care se spun lucrurile pe față.
Nu-i aşa că uluirea n-ar fi existat dacă Alianţa noastră cu Germania n-ar fi fost prezentată într-o lumină idilică?