Culmea mizeriei morale în România condusă de Instituțiile de forță: Cultivarea Delatorului ca Model de urmat

Recentul Scandal cu denunţătorul Olguţei Vasilescu a făcut să apară în prim plan unul dintre cele mai ticăloase aspecte ale aşa-zisei Lupte împotriva corupţiei, în realitate, un Război politico-mafiot între instituţiile de forţă ale României cu democraţie de faţadă:
Cultivarea Delatorului ca Model de urmat.

Un tip, al cărui nume îmi scapă, pentru că nu pierd vremea pentru a afla cum îi spune, a denunţat-o pe Olguţa Vasilescu la DNA.
Respectivul a devenit peste noapte Eroul DNA și al Presei de acoperiți.
Urmare nemijlocită a sinistrelor Coduri întocmite de Alina Bica într-o vreme în care distinsa se credea sinteză unică între Cleopatra Egiptului şi Elisabeta a Angliei, procurorii nu mai au nevoie de alte documente decît denunțul, pentru a înhăţa pe cine vrea Codruța Kovesi în numele Luptei împotriva corupţiei.

Mai mult, pentru că procurorii DNA nu strălucesc nici moral şi nici profesional, activitatea lor – peste tot în lume presupunînd inteligență pusă la lucru, constă doar în a face rost de un denunț.
Astfel se explică o realitate despre care mulţi dintre cei convocaţi la DNA vorbesc, dacă nu făţiş, atunci măcar în culise:
Convocatul e întrebat de îndată dacă n-are de făcut un denunţ împotriva lui X.
X e, de regulă, un politician de notorietate, care face parte dintr-o formaţiune duşmănită de Poliţia Politică Prezidenţială sau pur şi simplu un politician a cărui înhăţare va deveni pentru Codruţa Kovesi prilej de fudulire la Digi Tv sau pe site-urile conduse de acoperiţii din presă.

Uneori cel convocat e un tip demn, care nu vrea să se coboare la nivelul unui păduche moral.
Prin urmare, respectivul refuză tîrgul propus de procuror, ba chiar uneori rezistă șantajului practicat de procuror.

Alteori cel convocat e un bandit care s-a îmbogăţit postdecembrist prin relaţii cu politicienii ajunşi demnitari.
Acesta acceptă bucuros tîrgul propus de procuror:
Denunțul făcut politicianului vînat de Poliția politică în schimbul dreptului de a se întoarce liniştit acasă, pentru a-şi putea cheltui mai departe averea dobîndită prin jaf.
E aici, desigur, un aspect de esenţă al falsului de proporţii reprezentat de aşa-zisa Luptă împotriva corupţiei.
DNA nu urmăreşte descoperirea şi sancţionarea unor mari afaceri de corupţie sau demontarea unor Reţele Mafiote, astfel încît banii publici de la stat să se întoarcă la stat.
DNA urmăreşte vînarea lui X şi a lui Y.
A liderilor politici de notorietate, din simplul motiv că anchetarea unui nume sonor, convocat chiar pentru un fleac, întreţine gloria DNA şi cultul personalităţii lui Codruţa Kovesi.

Un alt tip de denunţător e cel care se prezintă singur la DNA pentru a face o delaţiune.
Acesta e una dintre persoanele mînate de duşmănii violente faţă de un politician sau de frustrări că vecinul e mai pricopsit decît el.
În România de azi, li se spune denunţători la DNA.
În realitate ei sînt pur și simplu delatori.
Şi-n ipostaza de delatori denunţătorii la DNA sunt, ca toți delatorii din Istorie, niște păduchi morali.
Spre deosebire de păduche, omul a fost înzestrat cu capacitatea de a-și justifica tot ce face.
Din toate timpurile delatorul s-a justificat fie prin salvarea propriei pieli, fie prin asumarea unei datorii înalte.
Datoria de a fi patriot, datoria de a fi revoluționar, datoria de a lupta împotriva dușmanului în general, datoria de a lupta împotriva dușmanului de clasă, datoria de a lupta împotriva corupției.
Indiferent de motiv, delațiunea a fost și rămîne un act tipic de mizerie morală.
Mai ales că deseori, după trecerea timpului, delatorii unei anume perioade sunt considerați drept ceea ce sunt:
Niște ticăloși.
Că aşa e ne-o dovedeşte istoria.

Teroarea stalinistă, mai întîi în URSS, şi mai apoi în ţările colonizate de ruşi, printre care s-a numărat şi România, a avut drept pilon nu activistul de partid, nu securistul sau miliţianul cum s-ar putea crede, ci delatorul.
Fără o delaţiune, NKVD-ul sau Securitatea nu putea înhăţa pe cineva.
Ce-l mîna pe delator la Securitate?
Ca şi în cazul delatorului la DNA, existau trei motive:

1. Preocuparea de a scăpa de arestare sau de a-şi mai îndulci zilele în puşcărie.
2. Duşmănia faţă de cel denunţat. Nu de puţine ori, duşmănia era dublată de un interes personal.
   Delatorul pusese ochii pe casa, pe postul sau chiar pe nevasta victimei.
3. Imbecilizarea propagandistică.
   Sistemul stalinist prezenta delaţiunea drept o datorie revoluţionară. Delatorul era un tovarăş model care se bucura de prețuirea regimului.

Denunţătorul Olguţei Vasilescu îmbină ultimele motive:
O duşmăneşte pe Olguţa Vasilescu.
E convins că a face denunţuri e o datorie de onoare a unui cetăţean.

Pînă la cazul Olguţa Vasilescu denunţătorii s-au păstrat într-o anume discreţie, conştienţi că delaţiunea e o cumplită mizerie morală, un act ruşinos, nedemn de cineva care se vrea om și nu gînganie.
Cazul Olguţei Vasilescu ne-a adus în prim-plan Denunţătorul care-și trîmbițează delațiunea, care se mîndrește cu ipostaza de delator, care vrea ca naţiunea să ştie că el toarnă și că la o adică va mai face delaţiuni.

Care e motivul acestei parveniri în prim-planul atenţiei publice?
Unul foarte simplu:
Prin aparatul său de propagandă din presă, DNA cultivă Denunţătorul ca model de urmat.
A face o delaţiune, a turna pe cineva la DNA e o datorie de onoare a oricărui cetăţean.
Brusc, denunţătorul Olguţei Vasilescu a devenit Eroul Diviziei Presă a Poliţiei Prezidenţiale.

Nici asta nu e o noutate din punct de vedere istoric.
În 1932, în timpul colectivizării forţate din URSS, Pavlik Morozov, un pionier imbecilizat de propaganda bolşevică, şi-a denunţat tatăl, fost preşedinte al Sovietului din sat, pe motiv că intrase sub influenţa chiaburilor.
Pe baza acestei delaţiuni, tatăl a fost arestat, judecat, condamnat la moarte şi executat.
Pe 3 septembrie 1932, mai mulți țărani din sat, conduși de unchiul băiatului, l-au omorît pe Pavlik Morozov.
Ţăranii au fost executaţi cu toţii.
Pavlik Morozov a devenit un Model de urmat de toți copiii, un Erou al Consomolului şi al Uniunii Sovietice.
Şi astfel, denunţarea tatălui, o crimă morală, a devenit în URSS-ul Luptei de clasă o faptă excepţională, o faptă glorioasă, iar delatorul, un păduche uman, Modelul de urmat.
Cît va mai dura pînă cînd România va cunoaşte un Pavlik Morozov al Luptei împotriva corupţiei?

N.B. Să fim bine înțeleși! Delațiunea e un act în sine de mizerie morală. Nici un ideal, nici măcar cel al Luptei împotriva corupției nu-l justifică. O societate care cultivă denunțătorul în loc să-l disprețuiască e o societate bolnavă din punct de vedere moral. Mai devreme sau mai tîrziu se va vedea acest lucru și în cazul României conduse de instituțiile de forță.