În România se înregistrează o premieră.
Apare o carte despre participarea românilor la Bătălia de la Stalingrad.
Timp de peste o jumătate de secol a fost un subiect interzis.
De aceea cartea se intitula Înfrînţi şi uitaţi. Românii în bătălia de la Stalingrad.
Acum, iată, românii care luptaseră la Stalingrad ieșeau din uitare.
Scrisă de istoricii Mihail Vasile-Ozum şi Petre Otu, cartea era cea de a treisprezecea carte scoasă de Editura Ion Cristoiu, al cărui director eram.
Nu cred să existe în istoria unei națiuni o bătălie de la care să pornească un ghinion istoric uriaș, așa cum a fost pentru români bătălia de la Stalingrad.
Stalingrad a însemnat cea mai mare înfrîngere din Istoria Armatei Române: 158.854 de militari morți, răniți și dispăruți.
De la Ghinionul Stalingrad am mers din ghinion în ghinion.
Armata germană a fost încercuită de Armata Roșie prin spargerea flancurilor, apărate de Armatele Române, a 3-a și a 4-a.
Asta a însemnat ruperea relației sufletești dintre noi și nemți.
Dezastrul suferit de Armata Română a fost pus pe seama Mareșalului Antonescu.
Din acel moment, Mareșalul a luat-o încet – încet către prăbușirea de la 23 August 1944.
Armata Roșie a pornit de la Stalingrad spre Berlin într-un tăvălug de neoprit.
Tăvălugul a lovit și România.
De la Stalingrad, ne-am îndreptat încetul cu încetul către regimul comunist.
În 1999, românii din bătălia de la Stalingrad începeau să iasă din uitare.
Românii morți continuau să rămînă în uitare, deoarece la Stalingrad nu era nici un Cimitir Românesc de Onoare.
Cei căzuți erau risipiți prin 70 de cimitire de campanie.
Au trecut de la Stalingrad peste 70 de ani.
70 de ani în care morții noștri au murit a doua oară, pentru că uitarea e și ea o moarte.
Despre Stalingrad am scris multe eseuri. Emisiunea de la TVR 2 pe care n-am apucat s-o mai fac era dedicată Românilor în Bătălia de la Stalingrad. În pregătirea ei mersesem eu, ca ziarist tv, la Muzeul militar central să fac un reportaj.
Zilele acestea colegii de la Historia mi-au trimis un e-mail primit de la Ambasada României la Moscova.
E-mailul conținea această invitație:
Așadar, duminică, 25 octombrie 2015, după 73 de ani, românii căzuți la Stalingrad vor avea, în fine, un Cimitir de onoare.
Din invitația Ambasadei n-am înțeles pînă la ce nivel se va ridica prezența demnitarilor noștri.
Eu cred însă că, date fiind semnificațiile naționale ale momentului din 25 octombrie 2015, la Ceremonie ar trebui să fie prezent Președintele României.
Dvs ce credeți, va merge Klaus Iohannis la Stalingrad?
N.B. Se înțelege că sunt gata să merg la Stalingrad chiar și pe banii mei.
Cum să ratez eu un asemene moment de Istorie? Mai ales că sper și într-o vizită la Stalingrad.
Aș vrea să merg numai că nu știu cui să mă adresez în vederea formalităților necesare.
Merge vreo delegație din România? Merge vreo echipă de ziariști? E musai să mă lipesc și eu de vreo delegație. Că doar n-o să merg de unul singur pînă la Stalingrad!
toti soldatii mor in slujba tarii oricare ar fi ea ,aliantele si razboaiele sunt facute de politicieni , toti soldatii morti merita un cimitir ,o coroana ,o aducere aminte . Toti ce declanseaza razboaie in locul solutiilor pasnice merita sa fie judecati macar de noi ce suntem pusi sa murim pentru :CE?
Pai ce, el este roman? A luptat vreunul din neamul lui in cele doua razboaie de partea armatei romane? Chiar, ar fi interesant de aflat….
Tata-l meu a juns „doar’ pana la Cotul Donului, acolo a fost ranit.
Au fost nenumărate semnale. Nenumărate, din partea Armatei Române către nemți care au ignorat fiecare avertizare. Hitler în nebunia lui nu accepta niciun pas înapoi cu toate ca se impunea și o știau și comandanții nemți. Noi tehnologic eram mult sub URSS nu puteam face față. Și cu toate acestea am rezistat. Flancurile nu au fost sparte din cauza noastră ci din cauza unor grave erori tactice făcute în buncăr.