Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

Saltul năucitor de la Între noi și Rusia n-a fost niciodată pace la Tradiția prieteniei româno – ruse

Din cîte s-a putut vedea pînă acum, Gîndul de sîmbătă e dedicat Istoriei. Nu Istoriei ca teren de cercetare specială, ci Istoriei ca prilej de meditație asupra prezentului. Vor fi, probabil, cititori care așteaptă de la mine și sîmbăta un comentariu gazetăresc despre întîmplările de pe scena mică a politicii românești de azi. Probabil că ei vor considera textele dedicate Istoriei ca expresia unei nevoi a mea de relaxare în week-end.
Nici vorbă de așa ceva.
Pentru mine, Istoric al clipei, Trecutul a fost și este un concurent serios al Prezentului. Textele mele consacrate Istoriei dau expresie neliniștii care mi-a provocat-o totdeauna Istoria. Fiind de genul feminin, Istoria are hachițe. Și cînd îi e muritorului lumea mai dragă, Istoria îi trîntește o dare peste cap a celor din jur, de rămîne bietul muritor paralizat de uimire.

În ultimul timp, m-a preocupat saltul năucitor întruchipat pentru români de Lovitura de stat de la 23 august 1944. O țară pe care am văzut-o timp de 25 de ani ca dușmana de veacuri a României – Rusia – trebuia acum, după schimbarea de Alianță pusă la cale de Rege, să fie prezentată drept prietena de veacuri a României.
Așa se explică prăpastia dintre cele două texte de mai jos. Amîndouă se ocupă de relațiile dintre noi și Rusia de a lungul timpului. Primul articol, apărut în Sentinela de la finele lui 1943 și debutul lui 1944, proclamă că între noi și Rusia n-a existat decît dușmănie de veacuri.
Al doilea, apărut în Semnalul din 1 septembrie 1946, la doi ani și ceva distanță de primul, proclamă că între noi și Rusia n-a existat decît prietenie de veacuri.
Citiți-le și spuneți-mi!
Care dintre ele exagerează?

Sentinela, 26 decembrie 1943 – 1 ianuarie 1944

Între noi şi Rusia

Apa şi focul sunt cele două elemente care nu se pot împăca niciodată. Atâta timp cât va exista viaţa, lupul va sfâşia mereu oile. Tot astfel, Rusia va însemna un pericol mereu reînnoit pentru noi şi oricât vom încerca să normalizăm raporturile noastre cu Rusia, vecinul nostru din Răsărit nu va aştepta decât momentul prielnic pentru a ne desfiinţa.

Mai avem şi alţi vecini. Cu unii din ei ne-am luptat uneori şi apoi ne-am împăcat, trăind veacuri de-a rândul în bună vecinătate. Cu alţii ne găsim în aceeaşi situaţie în care am fost şi suntem de veacuri, pentru că au rămas mereu la gradul de barbarie şi cruzimi care au năvălit odinioară în Europa. Dar nu despre aceştia vom vorbi acum. Rana cea mai vie este deocamdată Răsăritul. Aici trebuie să încheiem socotelile, pentru a ne putea întoarce mai târziu spre alte meleaguri.

Deşi noi aveam de revendicat pământ de la bolşevici, deşi lupul ne sfâşiase carne din trup, noi am încercat totuşi să facem uitate durerile ce ne-au fost cauzate şi să ne împăcăm cu bestia de la Răsărit. Totuşi, provocatorii de ieri au continuat să devină agresivi. Bolşevicii voiau cu orice preţ gurile Dunării româneşti, pentru ca mai târziu, să ne înghită Dobrogea şi mai apoi restul ţării.

Dar aceste raporturi au existat întotdeauna între noi şi ruşi. Din clipa în care Marele Ducat de Moscova s-a transformat într-o mare putere şi ne-au devenit vecini, ei ne-au socotit ca o piedică în drumul lor de expansiune. Întâmplarea a făcut că atât la Nord cât şi la Sud, au fost aşezate popoare înrudite cu ruşii. Între aceste popoare, noi am fost ca o suliţă, cu vârful înspre Rusia. Toţi ţarii Rusiei ne-au socotit astfel ca pe o piedică în faţa panslavismului.

Dar virusul rusesc – testamentul lui Pentru cel Mare, prevedea întinderea puterii ruseşti, până la Constantinopol. Ruşii voiau să respire prin Marea Mediterană. Ori România, era aşezată şi în faţa acestui drum rusesc şi deci, era firesc ca ruşii să dorească şi cu mai multă înverşunare desfiinţarea noastră.

Am încercat noi toate atitudinile politice posibile faţă de ruşi. Toate încercările noastre s-au lovit însă de acelaşi zid: voinţa rusească de a trece peste trupul nostru, în vederea împlinirii scopurilor sale.

Nu o singură dată ruşii au încercat să ocupe România. Din fericire, puterile străine au intervenit întotdeauna la timp, pentru ca Rusia să fie nevoită să părăsească teritoriile ocupate. Vitejia noastră a făcut apoi restul.

Fiara va continua să se hrănească cu carnea altor vieţuitoare, pentru că aşa este legea firii. Şi oricât de blând se va purta mielul, lupul va continua să-l sfâşie. Tot astfel şi Rusia, albă sau roşie, va continua să ne ameninţe independenţa, pentru că suntem piatră şi obstacol în drumul lor.

La pericolul rusesc s-a mai adăugat în timpul din urmă şi schimbarea regimului lor politic. Pentru că chiar dacă ruşii ne erau duşmani prin forţa lucrurilor, totuşi ei aveau scopuri limitate şi, deci, mai puteam spera în salvarea unei părţi din fiinţa noastră.

Ruşii comunişti au scopuri nelimitate şi crude, întrebuinţând uciderea în massă ca la Katyn şi alte locuri. Pentru Rusia Sovietică, nu există hotar care să fixeze limita dorinţei lor de expansiune. Ei visează să ocupe toată Europa şi dacă e posibil întreg pământul. Ce putem noi însemna în faţa avalanşei bolşevice? Un petic de pământ peste care ei ar trece fără nicio consideraţie.

Iată de ce trebuie să-i învăţăm pe copiii noştri încă din frageda copilărie ce înseamnă pericolul din Răsărit. Iată de ce trebuie să fim convinşi că noi nu avem altă cale decât să continuăm până la sfârşit războiul din Răsărit, până atunci, până când ameninţarea din spre soare răsare va dispare pentru totdeauna.

Semnalul, 1 septembrie 1946

Tradiţia colaborării româno-ruse

Dacă este unanim stabilit că războiul nostru împotriva marelui vecin de la Răsărit a fost fapta unui uzurpator megaloman, care a acceptat fără ezitare să pună ţara la remorca intereselor imperialismului german, nu este totuşi mai puţin adevărat că ignoranţa totală în care, timp de aproape un sfert de veac, a fost menţinută opinia publică românească asupra realităţilor sovietice, cît şi, în general, asupra perspectivelor ce s-ar fi putut deschide în favoarea noastră din cultivarea unor raporturi corecte, dacă nu chiar cordiale, între Bucureşti şi Moscova, a facilitat în mare măsură dezvoltarea unei politici fundamental greşite şi care a culminat cu îndrăzneala fatală a lui Antonescu.

Această ignoranţă, sistematic întreţinută de către exponenţii păturii conducătoare de atunci, corespunzătoare imperativelor geo-politice şi geo-economice, a constituit climatul intelectual în care au încolţit cele mai stupide prejudecăţi şi cele mai nefaste iluzii, pe care recent a trebuit să le răscumpărăm printr-o abundentă hemoragie – climat care explică rătăcirile interne şi răbufnirea lor pe plan extern.

Autorii acestei ignoranţe au mers, de altminteri, atît de departe, încît pentru a obţine un efect maximum, nu s-au mulţumit numai de a falsifica orientări contemporane, dar au şi „anulat” legăturile noastre trecute cu popoarele Rusiei.

Ceea ce, într-adevăr, tinerele generaţii dintre cele două conflagraţiuni mondiale, educate în duhul «minciunii patriotice», n-au parvenit să afle de la dascălii lor, este că poporul român trăise, de-a lungul secolelor, în raporturi de prietenie activă cu poporul rus şi că între ele n-a existat nicicînd vreun conflict armat – şi că, prin urmare, interesele noastre naţionale dictau o continuitate perfectă a acestor raporturi.

Astfel, printr-o generală complicitate a tăcerii, timp de două zeci şi cinci de ani, manualele noastre de istorie n-au mai insistat asupra faptului că relaţiunile noastre cu Răsăritul fuseseră aşezate încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare, care, cel dintîi, avusese viziunea exactă că dintr-acolo poate să-i vină cel mai durabil sport al politicii sale externe şi că aceste relaţiuni luaseră un aspect într-atîta de intim, încît Voievodul moldovean ajunsese a fi solicitat, la un moment dat, să arbitreze chiar conflictul izbucnit între Ţarul Ivan al III-lea, cu care de altfel se încuscrise, şi Domnitorul Lituaniei; că după moartea lui Ştefan, fiul său, Petru Rareş încheiase o alianţă de fapt cu Ducatul Moscovei, ostaşii ambelor ţări cooperînd efectiv împotriva năzuinţelor de expansiune ale Sublimei Porţi, cît şi cele ale Poloniei feudale; că mai tîrziu Ion Vodă cel Cumplit a găsit adesea sprijinul Cazacilor Zaporojeni; că însuşi Mihai Viteazul a fost ajutat de către Ţarul Feodor şi chiar de către celebrul Ţar Boris Godunov, în luptele sale împotriva Otomanilor; că Vasile Lupu obţinuse concursul lui Timuş, Hatmanul Cazacilor, pentru a-şi recîştiga tronul; că Gheorghe Ştefan, urcîndu-se în scaunul Moldovei, procedase la încheierea unui tratat formal de alianţă cu Ţarul Alexei Mihailovici; că Dimitrie Cantemir reînnoieşte, după o jumătate de secol, acest tratat, cu care prilej Domnitorul român primise titlul de «prieten al Marii Rusii», nu de vasal; că cronicarul Neculce îl denumise pe Petru cel Mare, pentru atitudinea lui, salvatorul ţării româneşti; că Ecaterina a II-a acordase, ulterior, în mod solemn, protecţia sa ţărilor noastre; că prin pacea de la Kuciuk-Kainargi, încheiată între această împărăteasă şi Constantinopol, se aducea scutirea noastră de biruri pentru doi ani; că la începutul veacului al XIX-lea, Corpul de Panduri al lui Tudor Vladimirescu luptase alături de trupele ruseşti, izgonind pe Turci din ţară; că prin Pacea de la Adrianopole, încheind cel de-al patrulea război ruso-turc, Moscova a obligat Turcia să renunţe, în favoarea noastră, nu numai la toate cetăţile din stînga Dunării, dar şi ca Moldova şi Muntenia să fie dispensate pentru totdeauna de a mai furniza Otomanilor grelele tributuri în natură, redîndu-ni-se, prin aceasta, întreaga noastră libertate economică; că generalul Kiseleff acordate Principatelor Române prima Constituţie – numitul Regulament Organic – care, prin concepţia sa avansată a grăbit simţitor dezvoltarea unor forme de viaţă nouă pe meleagurile noastre, că prin concursul Ruşilor ia fiinţă, cam în acelaşi timp, prima noastră armată regulată, faimoasa Miliţie; că alături de Franţa, Rusia a susţinut şi ea actul Unirii Principatelor; că în 1877, cu ajutorul armatelor ruseşti, România îşi dobîndeşte independenţa naţională şi, că, în sfîrşit, în timpul Primului Război Mondial, România a luptat alături de Franţa, Anglia şi Rusia.

Am citat copios, de-a valma – dar se va recunoaşte că era necesar.

Aceste fapte istorice reale, adînc înscrise în zbuciumatul trecut al neamului românesc şi care tind să demonstreze constanta cooperare româno-rusă şi eminentele avantaje pe care noi le-am tras de pe urma ei, timp de peste patru sute de de ani, cine, însă, vreodată, le-a reamintit în perioada ce s-a scurs de la 1917 şi pînă la înfeodarea noastră intereselor naziste?

Evident, nimeni – deoarece era, cert, nevoie ca ele să fie date complet uitării, pentru ca fabulaţiunile anti-sovietice să apară într-o lumină şi mai convingătoare.

A trebuit, însă, să vină cel de-al Doilea Război Mondial şi după amare încercări, să avem de luptat iarăşi alături de aliaţii noştri naturali, pentru ca ochii să se redeschidă, memoriile să-şi reamintească şi să se scrie, în sfîrşit, din nou, istoria adevărată şi sinceră a legăturilor ce au existat din vechime încă între România şi Ruşi*

Numai din mărturia trecutului, va putea reieşi o mai bună înţelegere a prezentului – şi totdeodată un sănătos îndreptar pentru viitor.

* Vezi excelentele analize asupra legăturilor româno-ruse, apărute recent în editura „Eminescu” şi datorate domnilor General Lascăr Mihail („Relaţii de prietenie româno-sovietice”), Andrei Popovici („Ştefan cel Mare şi relaţiile cu Rusia”), T. I. Stoianovici („Relaţiile lui Petru Rareş cu Rusia”) şi V. Borcea („Relaţiile economice româno-sovietice”).

N.B.: Un cititor mă mustră pentru că ar fi vorba de două ziare diferite. Mulțumindu-i pentru că mi-a atras atenţia asupra siteului activenews (Dumnezeule, un hotnews pe invers!) ţin să precizez cititorului meu că pînă în 1944 în presa română nu putea să apară un articol precum cel din Semnalul, iar după 1944 nu putea să apară un articol precum cel din Santinela.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

11 comentarii pentru articolul „Saltul năucitor de la Între noi și Rusia n-a fost niciodată pace la Tradiția prieteniei româno – ruse”

  • Primul articol e mai aproape de realitate.
    Indiferent de cele două opinii Rusia se înarmează extrem de activ ultimii 10-15 ani anume cu armament de ofensiva și la primul moment potrivit vor începe recucerirea cel puțin a Europei centrale.
    Rușii indiscutabil reprezintă raul, dar ei au rolul pe care l-au avut odată barbarii care au spulberat Imperiul Roman.
    Roma putrezită moral și coruptă a fost înfrântă de niste brute primitive. La fel a pățit și Bizantul.
    Europa care devine evident tot mai decăzută fata de valorile care au consacrato și aberațiile care le promovează, inclusiv prin pseudo valorile corectitudinii politice, care în esență sunt antidemocratice va fi paradoxal spulberată de o Rusie cu mult mai slabă economic și civilizational.
    Deja s-a petrecut recent repetiția generala – la agresiunea evidenta asupra Ucrainei și intervenția din Siria, Occidentul atât de puternic militar și economic nu a fost capabil de nici o replica – pur și simplu a cedat cu totul surprinzător.
    Urmează marea confruntare. Părerea mea.

  • Prietenia ca asta se vede şi într-un bănuţ furat, darămite într-un tezaur.

  • De data asta, Cozmin Guşă a nimerit-o în plină figură, oricât ne-am da neam trezit.
    „Intelectualii noștri sunt inutili. Suferă de acest sindrom, al ‘intelectualului inutil’, care preferă să critice, să facă bășcălie în loc să vină să prezinte niște soluții”.
    Adevărat din 1990 încoace, de la ruga pentru lichele şi trântirea de ocazie – cu violenţă bărbătească – a celei mai periculoase turnătoare postdecembristă, Mona Muscă, până la funcţii politice sau cu sprijin politic sau, mai nou, pentru pupat Piaţa posturilor pentru viitor, în speranţa recunoaşterii contribuţiei intelectuale de băşcălie. Inutilitatea intelectuală nu-i de ici-colea, are 27 de ani vechime şi se vrea apreciată cu mătănii şi beatitudine ca vinul deştepţilor. 😆 Euforia salvează raţiunea şi naţiunea. Crema intelectualităţii inutile strigă isteric: „Dragnea minte, hai la Piaţă!”. În sfârşit, un act de utilitate publică. Evident că minte, dar asta o vedem şi noi, prostimea.

  • In anul 1981 a aparut la Editura Militara cartea „Colina Amintirilor”, scrisa de Valeriu Campeanu si redactata de tatal meu, singura acceptata a se scrie in acele vremuri despre constituirea diviziei Tudor Vladimirescu. Dupa aparitie, s-a iscat un mare scandal. Motivul se afla la pagina 121. Maiorul Dumitru Petrescu ( ruda a Elenei Ceausescu, si ulterior membru CC al PCR ) a luat cuvantul in fata prizionerilor romani aflati pe teritoriul URSS. Acesta este citatul pentru care fosta numarul 2 a cerut epurari la Editura Militara : „Divizia noastra este o mare unitate romaneasca-precizase maiorul Petrescu-si chiar daca am ridicat armele impotriva lui Antonescu, nu le-am ridicat impotriva regelui si cu atat mai putin impotriva sistemului si ordinii sociale din Romania”.

  • Victor Neculicioiu, fost şef al contraspionajului, la Comisia senatorială de cercetare a evenimentelor din decembrie (în 1994):
    – Valentin Gabrielescu: „În octombrie 1989 aţi făcut la Iaşi o excursie în interes de serviciu?”.
    – Victor Neculicioiu: „Nu în octombrie, în decembrie.
    La 14 decembrie am fost trimis la Iaşi cu o echipă, să văd implicarea ruşilor. S-a semnalat că va fi o acţiune de anvergură. Aveau oameni care-i ţineau la curent şi cadre de informaţii la ambasadă. Să scoată lumea în stradă. Pe 15, erau doi sau trei reţinuţi. E drept, zona era bătută de ruşi. Trebuia să se iasă în stradă pe 16, 19 şi parcă 22. Nu au ieşit”
    Într-adevăr, prima adunare din Piaţa Unirii a fost planificată pentru 16 dec 1989, dar a fost ulterior devansată pentru 14, la ordinul dat de liderul mişcării Stefan Prutianu (economist; tatăl lui a fost ucis de comunişti). Mişcarea planificată l-a atras pe Niculicioiu în delegaţie la Iaşi, nu ruşii. Greu de stabilit cât din pregătire a fost involuntară şi cât a fost indusă de Securitatea aflată pe urmele iniţiatorilor (4 arestaţi şi mulţi alţii chemaţi la anchete)
    Vasile Vicol, unul dintre organizatorii mitingului eşuat de la Iaşi avea o cunoştinţă la Mitropolie şi aranjase să-l lase să tragă clopotele la ora 16, semn de start al mişcării din 14 dec. Vicol nu a mai ajuns la ora stabilită fiindcă fusese arestat de Securitate, numai el ştia de aranjament, dar clopotele au fost totuşi trase. Acelaşi Vicol, bătut crunt în timpul anchetei securităţii, înainte să primească o nouă lovitură, i-a spus anchetatorului că-l bate degeaba, nu se teme de el. Atunci securistul a lăsat mâna jos, l-a bătut calm pe umeri şi a zis: „Nu-ţi fie teamă, ai să vezi, o să iasă bine”. A fost anchetat de procurorul militar Constantin Crâşmaru, care, după liniştirea apelor, i-a cerut să scrie o declaraţie de renunţare la orice pretenţie faţă de tratamentul la care a fost suspus în anchetă. Acelaşi procuror i-a smuls o declaraţie similară lui Vicol. Se ştergeau urmele Securităţii până şi într-un oraş lipsit de evenimente violente şi victime. După decembrie 89, Pruteanu a fost constrâns să nu mai dea declaraţii publice din care reieşeau că mişcarea (în toată ţara) n-a fost deloc spontană, cum insinua Ilici, ci pregătită munuţios şi asistată de Securitate: doi motociclişti l-au împins de pe bicicletă, şi-a rupt mâna, soţia a murit de un cancer suspect de galopant, iar mama lui a avut un accident nefiresc. Dinamoviada de judo, planificată iniţial la Oradea cu o lună în urmă, a fost amânată şi mutată la Iaşi pentru vremuri mai spontane în decembrire şi pentru o cauză mult mai aglomerată, în afara cadrelelor de la Interne, cu susţinători nesportivi cazaţi la ordin.
    La Iaşi, au fost căutaţi de Securitate ruşi la fel de nevăzuţi şi negăsiţi ca teroriştii de peste tot şi nicăieri.
    Ilici (Iliescu), din prietenia cu poporul rus, ne-a adus în decebrie 89 numai o dilemă: a fost o confiscare planificată şi perpetuă, băgată în curul spontaneităţii românilor trimişi să caute prietenia poparele, ori printre provocatorii ruşi din decembrie 89, ori printre teroriştii Securităţii specializate în diversiunea continuă… până n-o mai putem duce. În concluzie, diversiunea continuă… continuă. A mai dispărut un terorist asistat de Anaconde.

    • Acelaşi procuror i-a smuls o declaraţie similară lui Ştefan Pruteanu.

    • Am amintit de procurorul militar stergător de urme ca un apropos pentru cine aşteaptă aflarea adevărului despre revoluţie sau mineriadele desfăşurate până în zilele noastre: aşteptaţi-l de la parchetele şi instanţele militare! Tot de-aici cade mălăiaţă gradată şi adevărul despre teroriştii actuali ai democraţiei. Nu pierdeţi ocazia, până nu-i prea târziu, prea aproape de veci!

    • Vi s-a părut cumva suspectă munca asiduă sub acoperire a adevărului permis de preacurata Cucuvluţa Moavă, atunci cînd a dictat închiderea dosarelor revoluţiei şi mineriadei, din postura de procuror general?
      Vi s-a părut cumva suspectă opoziţia lui Daniel Morar faţă de intenţia de numire a Cucvelei la conducerea DNA? Dacă nici fostul procuror şef DNA şi procuror general, actualul judecător al CCR, nu ştia ştia din interior cu cine avea de-a face, atunci încrederea oarbă în Koveşi este cea mai onorabilă alegere a orbilor şi credulilor.
      Vi s-a părut cumva suspectă zona tabu a secţiei militare, baricadată pentru SRI-şti sistematic de Cucuvluţa Nevinovată? Poate nu-i uşor de uitat traseul denunţurilor contra gradelor de la vărf până la coş, ca la baschetul vesel. Mai trage o dată, nădejde!

  • Acelasi lucru s-a intamplat si in Germanía de Vest 1945. Invingatorii si-au impus forma societatii fiind laudati vehement de noua conducere. Pana la caderea cortinei de fier erau in G. de doua ori mal multi soldati americani decat avea armata germana. Cel putin in Romanía nu erau trupe rusesti.
    Si acolo (G.) au devenit invingatorii peste noapte „frati” si un model pentru societate. Cine a indraznit sa deschida gura, a disparut peste noapte.
    Diferenta a fost, ca americanii au luat cu el capetele „inteligente” gen Wenher von Braun si rusii au demontat fabricile pentru a le transporta in URSS.

  • Cu tot respectul, sunt doua ziare diferite, chiar daca dvs incercati sa ne sugerati ca in 2 ani s-a schimbat radical discursul, incercand sa ne inoculati ca istoria se va repeta.
    E ca si cand ati cita peste ani un articol de pe Hotnews.ro din 2014 sa zicem de-al lui Tapalaga si apoi un articol din 2015 scris pe activenews.ro, „demonstrand” astfel ca, intr-un an de zile, in Romania si-a schimbat radical orientarea.

    Istoria traita a dat dreptate articolului din Sentinela.

  • Poate ca dacă nu ne erau vicini eram azi un stat bine definit si democratic
    Istoria e scrisă de innvingători.
    De secole am fost subjugati de Ruşi cu acordul conducătorilor statului Român
    Ca si astàzi cind jocuri politice assunse vor denaturare istoriei

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *