Amintirile celor care au lucrat la Evenimentul zilei de acum 25 ani dezvăluie o atmosferă unică în presa noastră, care nu se mai întîlnește azi în redacții

Evenimentul zilei a sărbătorit împlinirea a 25 de ani de existență.
Privesc poza de grup a celor care au făcut primul număr și-mi dau seama că pentru mine cel puțin a trecut o viață.

Dacă ne gîndim că e singurul ziar înființat după decembrie 1989, pornit la drum cu mijloace proprii, de la zero, asemenea unul Rastignac al presei venit în Bucureștiul presei pentru a-l cuceri (România liberă și Adevărul au moștenit averea fabuloasă a ziarelor comuniste), putem spune că apariția sa fără întrerupere și fără să cadă din top timp de 25 de ani e o performanță. M-aș fi așteptat ca aniversarea să se bucure de aprecierile, fie și de complezență, ale altor ziare, ale partidelor politice și chiar ale unor instituții precum Președinția. Cu rare excepții evenimentul pe care l-a constituit aniversarea Evenimentului a fost trecut sub tăcere de partide și de instituții. Altădată, chiar și președinția condusă de dușmanul ziarului – Ion Iliescu – ar fi catadicsit să trimită o telegramă sau să dea naștere în spațiul public unui măcănit prezidențial.

Nu s-a întîmplat asta.
Atitudinea partidelor, a instituțiilor statului de drept față de un eveniment care a fost pînă la urmă unul al democrației postdecembriste, spune totul despre crunta decădere a autorității presei de calitate în ochii politrucilor.

Colegii de la Evenimentul zilei au organizat o sindrofie la care au invitat pe toți foștii absolvenți ai Școlii Evenimentului zilei. Am fost invitat și eu. L-am rugat pe Dan Andronic să mă scuze în fața celor cu care am lucrat pe vremuri. Cum ar spune un polițist dintr-un film american de duzină, sunt prea bătrîn pentru așa ceva. În cazul meu pentru a mai pierde o noapte la o petrecere.

Cu prilejul aniversării, Evenimentul zilei a publicat mai multe amintiri ale celor care au lucrat la legendara Bulină roșie. M-au întrebat mulți de ce am apelat la o titlu sub formă de bulină și nu la unul tradițional, întins pe întreg frontispiciul. Răspund abia acum:
Bulina lăsa mai mult spațiu tipografic pentru pagina întîi decît titlul tradițional. În definitiv, spuneam eu, cînd merg la chioșcuri, cititorii cer ziarul preferat și nu ziarul al cărui titlu le sare în ochi.

Am spus și eu cîte ceva într-un interviu excelent luat de tînăra Ileana Ilie Ungureanu, redactor de azi al ziarului, dar pe care aș fi angajat-o pe loc la Evenimentul zilei de pe vremuri, în parcul Bibliotecii Academiei. Citite, amintirile foștilor colegi, ca și amintirile mele, mi-au dat în fine răspunsul la întrebarea pe care mi-o pun în ultimul timp:
Prin ce s-a deosebit Evenimentul zilei din anii de început de toate ziarele, de toate site-urile, de toate televiziunile de știri din ultima vreme?
Prin atmosferă.
Față de celelalte ziare și față mai ales de ziarele de azi, Evenimentul zilei a lansat și susținut o atmosferă.
O atmosferă care se întîlnește doar la marile publicații care au marcat nu numai Istoria presei românești, dar și Istoria presei universale.
Atmosfera unică, memorabilă, a unei redacții în care toți cei care lucrează, de la director pînă la ziaristul proaspăt angajat, sunt însufleții de credința că profesia de jurnalist e cea mai importantă profesie din lume.
Fără această convingere nu se poate face presă. Sau, mă rog, nu se poate face presă mare. Această convingere lipsește din marea majoritate a redacțiilor de azi.

Dintre toate amintirile publicate de Evenimentul zilei în numărul aniversar, am selectat pentru cititorii acestui blog pe cele care redau cu talent atmosfera unică de la Evenimentul zilei din primii ani de început.

Simona Ionescu:
Sunt convinsa ca majoritatea jurnaliștilor care au trecut prin redacția Evenimentului zilei în cei 25 de ani de când Ion Cristoiu a inventat acest ziar a trait nebunia aceea mirifica a reporterului care așteapta sa-și vadă știrea sau articolul publicat în paginile de a doua zi.

Dar, în anii 90, când toata societatea noastră era într-o permanentă schimbare, norocul unor tineri de a deveni ziariști când ani de zile li s-au închis ușile din cauză „de dosar” (trebuia să ai „origini sănătoase”, să fii membru de partid, cu recomandări de la organizația PCR) reprezenta împlinirea unui vis suprem. Ion Cristoiu a simțit că, numai aducând în redacții oameni curați, neatinși de doctrina comunistă, va putea crea o presă liberă și adevărată.

Tot ce s-a petrecut în perioada 1992-1997 la etajul 2 din corpul din dreapta al Casei Scânteii, devenită Casa Presei Libere, acolo unde s-a închegat prima redacție a Evenimentului zilei, a mustit de un spirit aparte, pe care nu l-am mai întâlnit la nicio echipă cu care am mai lucrat de-a lungul timpului. Eu veneam la ziarul cu bulina roșie dupa trei ani de ucenicie la Tineretul liber, unde câștigasem un concurs pentru postul de reporter. Doamne, câta bucurie și fericire am trăit în acea redacție, lângă colegi adevărați de la care am învățat presa! Din această cauză, în vara lui 1992, când mulți dintre ei (Sorin Ovidiu Bălan, Gabi Rusu, Horia Barna, Doina Diaconu, Vali Bălănică s.a.) au plecat la noul ziar al lui Cristoiu, eu am rămas pe loc. N-am îndrăznit să fac pasul decât în 1993, când politica de partid cuprinsese ziarul care-mi împlinise visul de a deveni jurnalist, și când am înțeles că niciodata acolo nu voi face performanță așa cum deja foștii mei colegi făceau la Evenimentul zilei.

Ziua în care Ion Cristoiu m-a primit în biroul său nu o voi uita niciodată pentru o singură frază, care m-a motivat mereu să iubesc acest ziar și pe cel care l-a creat: „De când te așteptam, ți-a fost greu să te decizi să vii!”. Știa ce publicam în Tineretul liber, căci citea tot ce apărea interesant în noianul de ziare din acea perioadă și mai ales urmărea ce scriau reporterii necunoscuți, nou apăruți în presă. Peste o lună și jumătate m-a numit redactor-șef adjunct. Din acel moment am intrat cu adevărat în malaxorul unei meserii care n-are orar, condică sau weekend.

Cum lucram noi în anii 1992-1997 ca jurnaliști la cel mai mare și puternic ziar al României?! În ture, ca la fabrică, dragii mei cititori!

Două ture de zi și una de noapte. Nimic nu ne scăpa din ce se întâmpla în Capitala, dar și din țară ne veneau știri exclusive fiindcă aveam redacții cu corespondenți în toate marile orașe. Foarte mulți dintre noi nu plecam acasă decât după 10-12 ore de muncă, fiindcă efectiv veneau peste noi evenimentele! Nu exista satisfacție mai mare decât aceea de a dărui cititorului, a doua zi, cât mai multe amănunte despre un subiect.
Iar când era o exclusivitate, ziaristul știa că Ion Cristoiu îi va oferi o primă, ca să fie exemplu pentru restul redacției.

Când tehnologia a pătruns și la noi, jurnaliștii de la „Bulina roșie” au fost primii dotați cu stații de emisie-recepție, pentru ca informațiile să ajungă cât mai repede în redacție.
Am creat vâlvă cu asta la nivelul concurenței, iar unora ne era cam rușine să manevrăm stația în public, ca să nu fim confundați cu polițiștii sau agenții serviciilor secrete despre care tot publicam anchete.

Computerele au apărut în redacție la sfârșitul anului 1994 și au fost alocate departamentului de tehnoredactare care începuse, ușor-ușor, să ia locul tipografilor. Jurnaliștii scriau încă la bătrânele mașini de scris, iar biroul în care lucrau dactilografe care culegeau textele scrise de mână era încă indispensabil. Mi-amintesc că am avut primul calculator montat pe birou abia în 1995. I-am descoperit de atunci bagajul informațional infinit, dar nu am încetat niciodata să iubesc mirosul de hârtie proaspăt tipărită, foșnetul acela dulce al paginilor și TOTUL care înseamnă creativitate la întâlnirea cu cititorul. Asta simt și astăzi și niciodată nu voi considera că presa reprezintă un site de ziar unde se așează știri ca la un aprozar, pe principiul „de toate pentru toți”. Vouă, cumpărătorilor de ziar tipărit, care ați rămas aproape de nostalgiile noastre și care ne ajutați să supraviețuim vă mulțumesc din suflet! Să fim sănătoși și să ne întâlnim și la aniversarea următoare!

Dan Andronic

În 1992, la 22 de ani, când m-am angajat la Evenimentul Zilei, nici nu-mi trecea prin cap că o să ajung să scriu în 2017, la 47 de ani, în calitate de proprietar.

Pe vremea aia, de fapt, nu aveam prea multe lucruri în cap, în afară de pasiunea pentru Istorie, iar despre proprietate și capitalism de-abia începeam să învăț câte ceva.

Eu o să vă povestesc despre acel Evenimentul Zilei pe care l-am cunoscut, când Iliuță Nagi, directorul de difuzare, vindea și un milion de exemplare, cu banii jos. Au mai fost și alte perioade cu Cornel Nistorescu și Boby Păunescu, dar eu nu mai eram atunci în redacția EvZ.

Prima mea întâlnire cu Ion Cristoiu a fost provocată de tata, Adrian Andronic, unul din cei mai mari caricaturiști ai vremurilor, care-mi căuta un loc de muncă. M-a dus acolo unde lucra, în presă. Eram dispus să muncesc oriunde în redacție, mai ales că Evenimentul Zilei devenise deja o legendă urbană.
Am intrat în biroul lui Cristoiu, pe vremea aia cu plete și burtă, am stat de vorbă 5 minute, după care m-a trimis la secția de Politică Internă. Ca reporter. A văzut ceva ce eu nu vedeam…

Casa Scânteii a anilor 90 arăta la fel de jalnic ca acum. Dar era un entuziasm care te făcea să treci peste decorurile apăsătoare, cu atât mai mult cu cât Evenimentul Zilei începea să facă istorie aidoma ziarelor din perioada interbelică.
Era un fenomen unic, pentru că pleca de la zero, nu avea patrimoniul imobiliar preluat de la Scânteia, sprijinul politic de la nou apărutele ziare Azi sau Dimineața sau rubrica de anunțuri a României Libere, dar EvZ începea să vândă cât toate celelalte la un loc.

Am început imediat, pe un colț de birou, uimit de ceea ce se întâmpla în jurul meu. Eram coleg cu Mircea Suciu, Bogdan Ionescu, Mirel Curea, Crina Nedelcu, Aura Alexa Ioan, Florin Budescu, Radu Tudor, Irina Zidaru, Andi Lupu, Daniel Nanu, Sergiu Toader, Mihai Pâlșu, Adina Anghelescu, Iulian Chifu, Cristina Sofronie și încă mulți alții, iar nouă, la Politic, șef intermediar ne era Sorin Roșca-Stănescu. Stătea într-un birou în care intrai cu frică. Acolo îi găseai pe Daniel Tomescu, Gică Voicu și Nicoleta Roșoga.

Ulterior au venit mulți alții. La fel de pasionați de presă. Simona Ionescu, Ciprian Rădăvoi, Gabi Rusu, Adrian Halpert, Marcela Feraru, Iulian Bostan, Anca Alexandrescu, Floriana Jucan… Peste 400 de ziariști au trecut pe acolo. Să-mi fie iertat dacă nu i-am putut trece pe toți, știu că pentru unii contează.
Așa cum a contat și pentru mine, iar pasiunea pentru EvZ m-a marcat pentru tot restul vremurilor. Acolo am devenit cel mai tânăr redactor șef adjunct din istoria presei, sau cel puțin așa îmi spunea Sorin Roșca-Stănescu, atunci când, plecat să facă un alt ziar (1993), m-a luat de mână și m-a dus în biroul lui Ion Cristoiu: Pune-l în locul meu! E tânăr, dar e talentat! Nu știu cât de talentat eram, dar foarte tânăr eram cu siguranță…

Acolo, în acel birou, stăteam de vorbă până la ore târzii în noapte cu Ion Cristoiu, după ce terminam ziarul, acolo am dat primele lovituri de presă cu Mirel Curea, am scris primele reportaje politice cu Crina Nedelcu și Marcela Feraru, am fost coleg de birou cu Simona Ionescu, acolo m-am însurat (prima dată!), de acolo am plecat când am simțit că epoca Ion Cristoiu era pe sfârșite, din motive politice ca de obicei, acolo mi-am trăit ani frumoși din viață.

Ce vreau să vă spun este că spiritul acelor vremuri reprezintă pentru mulți dintre noi un reper greu de depășit!
Viața ne-a dus de multe ori în direcții diferite, pe poziții adverse, dar au existat momente în care ne-am regăsit în spiritul acelor vremuri.

Din aceste motive nu am ezitat nici un moment când am avut posibilitatea să cumpăr Evenimentul Zilei. E drept că îmi închipuiam, ușor naiv, că voi face o afacere profitabilă. Nu a fost deloc așa. Greșelile mele, dușmănia unora, gândirea bolovănoasă, personalitățile tip cutie de rezonanță, au determinat evoluții neașteptate.
Dar am decis să nu mă dau bătut. Am vrut să dovedesc că spiritul Evenimentului Zilei mai există, că mai sunt ziariști de „modă veche”, care pot pune lucrurile în făgașul lor firesc. Și care nu se tem!

Asumându-mi istoria ultimilor ani, cu decizii bune și rele, am cerut celor cu care fusesem coleg în urmă cu aproape un sfert de veac să mă ajute în această întreprindere. I-am căutat pe cei care nu puteau fi șantajați, care nu se temeau de amenințări, care învățaseră meseria de gazetar și altfel decât în seminarii de „modelarea” personalității până la dispariția ei.
Au venit, știind că-i chem la luptă grea. Și am plecat împreună pe un drum a cărui luminiță doar o întrezărim.

Trebuie să mă opresc aici, au și alți colegi și prieteni ceva de spus.
La final, vreau să mulțumesc celor care ne citesc, celor care au încredere în noi, celor care ne iartă greșelile și se bucură pentru reușitele noastre!
Voi sunteți Evenimentul Zilei!

Daniel Nanu

Imediat dupa Revoluție, dar imediat, două chestii au explodat în România: comerțul cu lucruri de tot felul și presa. Mihai Cârciog și Ion Cristoiu s-au apucat de presa, adică la ce se pricepeau.

S-au întâlnit la „Expres”, saptamânal fondat de Mihai Cârciog și Cornel Nistorescu, apoi Cristoiu a plecat la „Zig-Zag”. Nu plecase degeaba. În vara lui 1990, „Zig-Zag” -ul lui Cristoiu vindea spre 700.000 de exemplare săptămânal. Într-un moment delicat, Cârciog l-a „pândit” pe Cristoiu și i-a dat pe mână „Expres Magazin”. Rezultatul a fost același. În scurt timp, „Expres Magazin” a devenit cel mai bine vândut săptămânal.

La început a fost „Expres Magazin”

Cam prin primavara lui 1992, pe holurile hardughiei de cladiri de pe Calea Victoriei, care adapostise sediul Ministerului Industriei Constructoare de Mașini, și în care se cocea „Expres Magazin”, a început sa pluteasca vestea despre noul ziar. Tot cam pe atunci, Mirel Curea și Marius Petrescu au plecat la „Viitorul românesc”, ziarul liberalilor, păstorit de Dinu Patriciu, într-un soi de deprindere a muncii la un cotidian. Azi i-am fi zis „training”. Pe vremea aia însa, mai foloseam expresii românești.

Primul număr a apărut într-o zi de luni. Luni, 22 iunie 1992. Duminică, pe 21, s-a lucrat la foc continuu, de pe la 9. Pe la prânz s-a ivit o problema cu unul dintre tehnoredactori.
O ceartă plecată din orgolii, oho, ce se mai purtau astea, și omul a zis că renunță. La ședința de după amiază, Mihai Cârciog l-a sunat pe Ion Cristoiu. Redactorii șefi adjuncți și șefii de secții, eu eram șef la sport, strânși în semicerc în biroul cu uși duble captușite în vișiniu, am asistat la dialogul telefonic. Ion Cristoiu a pus receptorul jos și ne-a dat o veste care ne-a năucit în plină vară: „Am rezolvat și cu tehnoredactorul. Vine Mihai și face el doua pagini”. Ha?
Cel caruia veteranii presei își permiteau să-i spuna „Jack” nu glumise. La ceva timp după ce am ieșit din ședință a aparut Mihai Cârciog. Cu un sacou subțire aruncat peste umeri a intrat cu statura lui impunatoare în biroul secretarilor de redacție, a cerut machete, riglă și creion și s-a pus pe treabă. A mers inclusiv la linotip și în boxele unde coloanele de plumb se strângeau în rame, iar tipografii strigau din toți rărunchii: „calandruuuuuu!”.

Sunt puțini cei care își mai aduc aminte, dar Mihai Cârciog a fost, pe timpul lui Ceaușescu tehnoredactor la „Viața românească”. Așa se explică faptul ca știa să macheteze un ziar. Mi-am amintit și atunci, dar și acum, o fază din celebra emisiune „Veniți cu noi pe programul 2”, realizată de Mihai Tatulici pe TVR 2. Mihai Cârciog era unul dintre invitați. Într-o declarație înregistrată, Ion Cristoiu spusese că „Mihai Cârciog este un patron de tip comunist”.
Îl defineau grija față de angajați și generozitate. Ca și Cristoiu, Mihai Cârciog a fost un vizionar. A crezut în ziare și în ziariști. Acum câțiva ani, la plecarea sa definitivă, Doru Bușcu a scris, în „Cațavencii”, ceva de genul „două lucruri n-a refuzat Mihai Cârciog vreodată: un whisky adevărat și un proiect bun de presă”.

Găina cu pui vii, piciorul înfrunzit și plomba care prindea radioul

Din când în când, simbriașii presei de propagandă pun placa obosită cu „găina care a născut pui vii”. Sigur că au fost și din astea. Și găina cu pui vii, și moldoveanul caruia când ploua îi înfrunzea piciorul de lemn, și omul disperat că din cauza unei plombe dentare îi rasuna în urechi postul local de radio, și nou-născutul care i-a zis mamei „mami, ce bine-mi pare să te cunosc!”. Câte și mai câte. Dar și astea au făcut parte din farmecul „Evenimentului zilei”.

„Evenimentul zilei” a fost ziarul pentru care difuzorii făceau coadă dimineața în holul corpului din dreapta al „Casei Scânteii”, a fost ziarul al carui tiraj Iliuța Naghi, directorul de distribuție, îl mărea cu câteva zeci de mii de exemplare printr-un singur telefon, ziarul care a dat jos miniștri și a înscăunat președinți.

În iarna lui 1993, la doar o jumatate de an de la înființarea „Bulinei roșii”, Ion Cristoiu a hotărât sa se faca și ediția de prânz. Adică „Bulina albastră”. Era să uit, sunt atâtea și atâtea, Cristoiu a inventat, prin toamna lui 1992, ceea ce ziarele din România vor adopta, timid, câțiva ani mai târziu: ediția a doua a unui cotidian.
Iar „Bulina albastră” s-a nascut și în urma unei realități: prea multe știri bune nu apucau să intre în ziarul de dimineață!

O poveste cu libărci sau nopțile „Bulinei albastre”

Câteva sute de oameni s-au prezentat la selecția pentru un post de redactor la ediția de prânz. S-a ținut într-o sâmbătă și am fost printre „examinatori”. S-au făcut bilețele cu câte o tema sau cu câte o zonă a Bucureștiului de unde să culegi o știre, Ion Cristoiu mai facuse așa ceva la „Zig-Zag”, și, la treabă! Doi candidați au tras același subiect. O stație de tramvai. Cea mai apropiată stație de Casa Scânteii, era cea a tramvaiului 41, de la Cașin.
La Agronomie ce era de vazut? La Manastirea Cașin se ținea atunci slujba de înmormântare a unui fruntaș țărănist. Cei doi au dat față în față. Nu puteau să scrie ambii aceeași știre. Au tras la sorți. Unul a câștigat dreptul de a scrie despre slujbă. Celalalt a inventat și el o știre, care a apărut pe prima pagina a „Bulinei roșii”.
Știrea potrivit căreia „doi candidați la funcția de reporter la Ev. Z s-au bătut în stația tramvaiului 41 pentru o știre. Învingătorul urma să aibă dreptul de a o scrie și posibilitatea de a fi angajat”. Nu fusese nici o bătaie, dar cel care a scris despre bătaie a fost angajat pe loc!

Alta, din nopțile „Bulinei albastre”. Apropo, ediția de prânz s-a închis când vindea vreo 70.000 de exemplare… Pe o tura era redactor-șef Bogdan Ionescu, pe alta Mihai Pâlșu. Vine Bogdan Ionescu. Câțiva ne strânseserăm la bufet, erau nopți frumoase și grele. „N-am nimic de prima pagină”. Eu, ridic din umeri. „Nu e nimic tare nici acum, nici de dimineață”. Călin Darie și, sper să nu greșesc, Paul Apostol, propun un subiect:„Hai, îl dăm pe ala cu libărcile!”.
Am amuțit toți, dar mai ales Bogdan. „Cu ce, mă?”. „Cu libărcile, tată, am făcut noi o documentare grea”. „Hai, bă, terminați cu prostiile!”.

Ce a inventat Ion Cristoiu

La prânz, pe tarabe, „Bulina albastră” deschidea cu un supratitlu înfricoșător: „O nouă nenorocire se abate asupra Capitalei”. Și un titlu pe masura: „Carcalacii și libărcile au invadat Bucureștiul!”. Plus grafica scârboaselor lighioane. Pe vremea în care nu doar internetul sau Google ar fi fost ceva de pe altă lume, dar chiar și computerul, pentru noi, articolul era o lecție de documentare, de scriitură și de imaginație.

În vara lui 1992, comerțul cu blugi, cu pixuri și cu săpunuri turcești căzuse. Iureșul presei din urma cu doi ani, când românii făceau coadă la ziare, era la apus. Mihai Cârciog a avut curajul de a investi într-un nou cotidian. Ziarele de atunci aveau texte mari, titluri mici, fotografii puține. Ion Cristoiu a inventat altceva. A inventat „Evenimentul zilei”.

Ion Cristoiu
Primul lucru pe care îl făceam dimineața, la prima ședință de sumar, era să întreb: de ce v-a scăpat știrea?

EvZ: Cum tipăreați la începuturi? Unde și în ce condiții?
Ion Cristoiu: Noi am început foarte greu din punct de vedere comercial. Am găsit un loc la Casa Scânteii, aveam un etaj, multă lume lucra pe coridor și era tipografia de tip clasic. Foarte pe scurt, articolul scris de mână era dat secretarei, care îl dactilografia. În felul acesta se adunau materiale. Se dădeau șefului de secție, care se uita pe ele, după care ajungeau la mine. Eu am o lectură de tip leninist, în sensul că fotografiez pagina, nu pot să citesc rând cu rând, scriam editorialul și dădeam materialele la paginat. De la mine ajungeau la secretarul general de redacție, care lucra cu machetatorul, adică tehnoredactorul de azi. Materialele cu machetă se duceau la tipografie, care era aproape, cred că era Coresi.

EvZ: Cum se desfășura o şedinţă de sumar?
Ion Cristoiu: În fiecare dimineață aveam o ședință. Se adunau redactorii șefi adjuncți, cu șeful de număr, și câțiva șefi de secție la mine în birou, unde aveam în spate o tablă. Primul lucru pe care îl făceam era să pun întrebarea: de ce v-a scăpat știrea? Citeam înainte toate ziarele și vedeam dacă Adevărul, de exemplu, a dat o știre tare și noi n-am dat-o. Redactorul care a pierdut știrea era sancționat automat cu 25 lei. La fel de bine puteam să întreb și cine a dat știrea X, care i-a ras pe toți. Recompensa era de 50 lei, pe loc.

EvZ: Deci aveați un sistem bine pus la punct de recompense și pedepse.
Ion Cristoiu: Sorin Roşca Stănescu aproape că s-a îmbogățit pentru că noi plăteam foarte mult și documentele aduse. El probabil le obținea pe gratis de pe undeva și venea cu ele și i le plăteam. Era o stimulare. Rar exista o greșeală de informații. La ora 15:00 făceam o nouă ședință în care deja aveam materiale, o machetă de principiu și acolo venea o altă școală, a titlurilor. Niciodată, deși sunt considerat unul dintre cei mai buni dătători de titlu din România, nu le-am dat singur. Căutam titluri care atrag atenția, unele au intrat și în istorie ca formulă plastică. Eu spuneam că ne-ar trebui un titlu cu frunză. Și începeau toți: frunză galbenă, frunză în două și așa mai departe. Eu mai puneam ceva și așa ieșea titlul.

EvZ: Care era pasul următor?
Ion Cristoiu: Apoi duceam materialele la machetă și de acolo, pe rând, la linotip. Linotipistul era un tip gol până la brâu, pentru că plumbul era fierbinte, care bătea în plumb articolul. Materialul în primă fază se reproducea pe hârtie, mergea în redacție, era corectat, după care se întorcea la linotipist, care era un fel de dactilograf în plumb. Acest text care era din plumb urma să fie pus într-o pagină de plumb, ajungea la un alt tip din tipografie, mai important decât linotipistul, care potrivea articolele pe bază de machetă. Și făcea o pagină de plumb, o trăgea și pe aia pe hârtie și venea în redacție și vedeau oamenii cum arată pagina.

EvZ: Greu și foarte migălos proces.
Ion Cristoiu: De regulă eu mă duceam când era aproape pe terminate în tipografie și fiind deja un obișnuit printre tipografi ei îmi spuneau: Șefu, nea Cristoiu, patroane sau cum îmi ziceau ei, articolul ăsta nu intră. Și tăiam din el. Sau titlul ăsta e prea mare și îl schimbam. Erau două expresii care circulau în lumea tipografilor: „Ce se taie nu se fluieră”, și niciodată nu am înțeles de ce nu se fluieră, probabil că era ideea că dacă l-a tăiat nu i se simte lipsa. Și cealaltă expresie: „Nu-i Shakespeare ăsta să nu tăiem din el”. După ce dădeam BT-ul, paginile mergeau la rotativă. Primele numere se aduceau în redacție.

EvZ: Vă gândeați pe-atunci că la un moment dat vor dispărea tipografiile pe plumb?
Ion Cristoiu: Nu. Ca ziarist, cred că în primii ani postdecembriști, am văzut un procesor de texte, Word-ul de acum. Nu cred că era un laptop, avea cineva de la noi, dar nu mai țin minte cine. Mi s-a părut o chestie fascinantă și mi-am zis că trebuie să am un asemenea lucru pentru că este de-o utilitate uluitoare. Să luăm, de exemplu, un eseu: eu îl scriam de mână, îl băteam la mașina de scris, apoi trebuia să-l corectez, după aia să-l rebat. Când am văzut eu că poți să corectezi de 20 de ori fără nicio problemă, m-am gândit la Eminescu, săracul, care are mii de corecturi. Nu mă gândeam atunci că se va ajunge la aceste ziare, dar indiferent cum sunt făcute ele nu au modificat talentul. Mâna care scrie presupune să aibe în spatele ei talent. Nu are talent, nu are importanță suportul. Unii au scris pe papirusuri și sunt mai buni decât cei care scriu pe Internet.

(…)

EvZ: Povestiți câteva lovituri de presă, dacă îmi dați voie să mă exprim așa, ale EVZ-ului?
Ion Cristoiu: Politic, noi am rupt Patrulaterul Roșu. În 1992, PDSR-ul lui Ion Iliescu nu a reușit să obțină majoritatea absolută în Parlament. Și atunci a făcut o coaliție cu PRM, PSM, PDAR, pe care noi am poreclit-o Patrulaterul Roșu. Pe mine mă enerva Corneliu Vadim Tudor și atunci am săpat la temelia acestei alianțe. Vadim folosea România Mare ca pe un instrument de șantaj și terorizare a adversarilor, dar și a aliaților. PRM făcea parte din guvernul lui Nicolae Văcăroiu, dar îl bălăcărea în fiecare număr. Începuse să dea pagini întregi de ziar cu aventurile amoroase de la Cotroceni, lucruri deşucheate despre Iliescu și consilierii săi. Noi preluam pe prima pagină și astfel ce dădea el în foița lui devenea național. Și în felul acesta l-am obligat la un moment dat pe Ion Iliescu să rupă relațiile. Pentru că insultele aduse l-au deranjat.

EvZ: Dar care a fost exclusivitatea care a făcut să urce tirajul?
Ion Cristoiu: Prima mare unicitate, care a și dus la creșterea uimitoare a tirajului și la înființarea rubricii „EVZ a avut dreptate!”, a fost despre creșterea prețului carburanților. Din surse pe care le aveam, eu știam că duminică spre luni urma să crească prețul la combustibil. Noi am dat știrea joi și seara ne-au făcut pulbere toți: TVR, Guvernul, Președinția. EVZ care minte, care cutare. Și în noaptea de duminică spre luni a crescut prețul combustibilului, moment care a urcat tirajul. Ei ne-au făcut o imensă publicitate pornind un razboi de tipul: Bă, mint sau nu mint ăia?! Noi nu am mințit.

EvZ: Cum vă selectați jurnaliștii? Se încercau intervenții de la oameni sus puși pentru unii sau alții care se visau mari jurnaliști?
Ion Cristoiu: Nu exista așa ceva. Criteriul fundamental era talentul, care este diferențiat în presă. Un jurnalist nu poate să aibe talent la tot: unul poate să fie un foarte bun editorialist, altul poate să fie un foarte mare reporter, altul un mare aducător de știri. De exemplu, eu am cultivat foarte mult femeile, pentru că ele, chiar dacă nu scriau nemaipomenit, îmi aduceau informație. Mereu am comparat și voi compara presa cu un serviciu secret.

EvZ: Adică jurnalistul ar trebui să fie un fel de spion?
Ion Cristoiu: El concurează ofițerul de informații, da. La vremea respectivă, eu, care eram redactor șef, aveam două categorii de informații: publicabile și nepublicabile, pe care le știam eu. Ca ziar, niciodată nu trebuie să fii luat prin surprindere. Acum, de exemplu, am tot stat de vorbă cu jurnaliști și niciunul nu știe dedesupturile crizei din PSD. Păi dacă s-ar fi întâmplat asta pe vremea mea, eu îi dădeam afară pe toți de la secția politic.

EvZ: Pe vremea în care „Evenimentului zilei” i se spunea „Bulina roșie” ajungeai să scrii la ziar doar prin concurs?
Ion Cristoiu: S-au dat și concursuri, era coada de jumătate de kilometru. Era o glorie să fii angajat la EVZ, dar examenul fundamental era cam așa: omul trăgea un bilet sau îi trimiteam în Cișmigiu, de exemplu, să vină de acolo cu o filă. Și vedeam dacă are talent sau nu. Foarte mulți care au lucrat la EVZ pot să scrie istorii vesele despre munca lor, unii cum au născocit știrile, alții cum le-au căutat. Pentru că principala calitate a unui jurnalist este să vadă ceva care scapă ochiului omului simplu. Criteriul fundamental a fost talentul.

EvZ: Vedeți diferențe mari între modul de a conduce un ziar atunci comparativ cu ce este acum?
Ion Cristoiu: Marea majoritate a celor care conduc gazetele acum sunt complexați că li se ia locul. Niciodată nu am avut complexul că cineva m-ar putea concura. Cred că din naștere am această mare bucurie de a descoperi, de a fi bucuros că din cel care lucrează cu mine iese o chestie extraordinară. Există jurnaliști foarte buni, dar care nu sunt buni conducători de gazetă. Poți să fii un foarte bun editor, de exemplu, dar să nu reușești un lucru fundamental: crearea permanentă a ideei că cei care lucrează, la EVZ, cu mine, sunt cei mai buni din lume. Mulți din presă scrieți acum într-un hău. Nu vine nimeni să vă zică dacă ați dat un titlu bun, să vă laude. Pe atunci nu era vorba numai de bani, ci și de apreciere. Mai era și sentimentul de trăire a știrii. În momentul în care se întâmpla ceva eram eu foarte entuziasmat, că e o criză politică, a căzut avionul. Când a căzut avionul la Balotești noi am fost acolo înaintea poliției.

EvZ: Care titlu cu „supra” şi „bumbi” dedesubt v-a rămas bine întipărit în minte?
Ion Cristoiu: Nu-mi vine nimic în minte acum. Supratitlul, titlul și acei bumbi au venit dintr-o teză a mea: titlurile să poată fi citite de cineva aflat în autobuz. S-a oprit autobuzul în staţie în faţa unui chioşc de ziare și tu să poți să citești titlul, care să te facă să cobori să cumperi ziarul. Foarte multe articole se fotografiază. Una e titlul senzațional și toată lumea cultivă în prostie această exagerere – toate sunt extraordinare, nemaipomenite, ieșite din comun -, și alta e titlul care atrage, care agață. Presa anglo-saxonă are acest joc de cuvinte. Eu cultivam titlul interesant, deștept, care poate să devină o sintagmă. Nu întâmplător am creat termeni de istorie: pițifelnic este al meu, binomul este al meu, talibanii din CDR, adică minți înguste. Un ziar sau un ziarist trebuie să impună anumite formule pe care ceilalți le repetă. Binomul pot să-l înregistrez la OSIM.