Gîndul de sîmbătă, 3 iunie 2017

Grecia: De la vacanțele ca în familie la vacanțele ca-n ghetouri de lux

Duminica, pe la 11, cînd mă întorc cu maşina de la Găgeşti, din Radioul pus pe RRA, ascult în cadrul emisiunii Deschis în weekend o rubrică de note de călătorie în străinătate. Autoarea descrie ce a trăit călătorind nu numai în locuri aflate la doi paşi, gen Paris sau Praga, ci şi în locuri inaccesibile pînă şi aventurierilor de tip Columb fără caravelă:
Australia, Noua Zeelandă.
Ascultînd-o, m-am întrebat de fiecare dată, fără a găsi răspunsul, dacă a fost în locurile respective sau dacă le istoriseşte din închipuirea documentată pe Internet.
Şi dacă a fost, de unde atîţia bani pentru atîtea călătorii şi nu oriunde, ci în locuri care cer sume colosale?

În ultima duminică a întoarcerii mele la Bucureşti, ocupîndu-se de o insulă din Grecia, reporteriţa a debutat prin relatarea unui dialog obişnuit cu colegii de presă.
Ori de cîte ori aceştia invocau Criza politico-economică din Grecia, ea le răspundea că Grecia eternă nu e, n-a fost şi nu va fi niciodată în criză.
M-am convins de adevărul spuselor sale în scurta călătorie în Grecia, mai precis în scurtul popas în Perea, un fel de Eforie, faţă de Constanţa prin raportare la Salonic.

Dacă ar fi să crezi Breaking News-urilor ilustrate cu reportaje de la faţa locului, Grecia dă în clocot:
Social, economic, politic.
În Perea cel puţin, n-am deosebit nici un clocot. Dar ce spun eu, n-am deosebit nici măcar acea încreţire a suprafeţei de apă care prevesteşte clocotul de peste puţin timp.
Viaţa se scurge aici zi de zi în cel mai banal chip cu putinţă.
La cîte-o masă de pe terasele încă goale acum, la finele lui mai, cînd n-a început sezonul, bărbaţi în toată firea joacă table.
Sunt pensionaţi pe motiv de boală?
Sunt șomeri ?
Sunt greviști?
Sunt pur şi simplu nişte greci care omoară timpul.

Pe străduţele care duc la mare se lucrează în vederea sezonului.
Se dreg localurile (cum de n-au dat faliment?), se reface scrisul firmelor, se descarcă mobilă.
Autobuzul de Salonic opreşte în staţie, şi cei care l-au aşteptat se urcă tacticoşi fără a lăsa o clipă impresia că l-au votat pe Ţipras.

Pe plajă te asurzesc țipetele copiilor, teoretic școlari, prezenți de dimineață în apă.
Inși placizi pescuiesc de pe chei fără nici o intenție de a prinde ceva.
Vaporul de Salonic vine și pleacă fără să facă Breaking news.
Avioanele decolează și aterizează pe aeroportul Salonic din depărtare, deși creditorii Greciei vor noi și noi măsuri de austeritate.
Pînă noaptea tîrziu, crîşmele sunt pline.
Nu numai cu turişti, dar şi cu greci.
Păi, unde e criza?

*

În prima sa carte despre lumea din Vest, Extremul Occident, scrisă pentru a-i confirma teza Lumii limitate (cînd eşti în Estul comunist mai poţi visa halucinant la Lumea din Vest, cînd ajungi în Vest şi descoperi multe lucruri de bombănit, îţi dai seama că s-a terminat, nu mai poţi visa la altă lume), Petru Dumitriu descrie vacanţa făcută în Grecia de nişte miliardari cu impresia c-au fost găzduiți de o familie grecească mai mare.
De la cei care servesc în localuri pînă la cei care te duc cu barca, impresia de popas într-o familie e dominantă în Grecia, binecuvîntată de mare.

Într-adevăr, în Perea, unde mi-am ales locul pentru scurta vacanţă (iar închid ăştia ţara! am exclamat şi-am şters-o din Bucureştii bibliotecilor închise pînă marţi) ai sentimentul că tot ce întîlnești în cale face parte dintr-o familie la care stai de decenii. Plaja, destul de îngustă, e ocupată pînă la jumătate de terasele localurilor deţinute de familii.
Dacă vrei să beneficiezi de un şezlong obişnuit şi de o umbrelă, cumperi o cafea (3,50 euro) comandînd-o junei care s-a ivit de cum ţi-ai aşezat fleacurile de plajă. Poţi sta pe plajă şi fără să comanzi o cafea. N-ai parte însă de şezlong şi umbreluţă.
Cine nu vrea să dea 3 euro și ceva, găseşte loc pe nisipiul pus la dispoziţia muritorilor de Dumnezeu Proprietarul. De o parte şi de alta a unei porţiuni ţinînd de un restaurant, pe prosoape, pe cearşafuri, pe ştergare (i-am auzit zicînd asta pe nişte moldoveni, care o dădeau deseori pe ruseşte), iau loc temporar elevi, veniţi cu grupul sau cu clasa, în excursie prin zonă, şi pentru care profesorii fac concesii de a merge la plajă cu bagaje cu tot.

Pe pontonul care se avîntă pînă departe, în mare, cete de copii şi adolescenţi plonjează în apă nu înainte de a da la maximum telefoanele mobile transformate în radiouri cu tranzistori.
Asta e un fel de a petrece vacanţa în Grecia ca în familie.
Într-o seară, cineva mă duce cu maşina într-un resort celebru din Halkidiki.
Buticuri de lux, buticuri viu luminate seara, strălucind de ordine, restaurante diferite (greceşti, italieneşti, englezeşti), un ochi de apă în centru, plin de yahturi, plajă privată, cu şezlonguri de tip saltea şi bar la margine.

E seară şi, cum într-un asemenea complex ai dat gata toate magazinele şi toate aleile chiar din prima zi, clienţii s-au năpustit asupra singurei distracţii de aici:
Halirea.
În timp ce familiile sau grupurile de amici trăncănesc, copii se joacă, fiecare în parte, pe tabletă, cu jocuri electronice.
Se ia masa şi pe iahturi.
Mă întreb:
Prin ce o fi mai bună masa pe un yaht decît pe o masă de restaurant, decît pe o bancă sau decît pe iarbă?

Resortul e departe de orice localitate, prevăzut cu barieră şi recepţie.
Aici suntem în Grecia vacanțelor de lux.
Din cîte-mi dau seama, e Grecia ghetourilor care sînt vacanțele de lux.
O prefer pe cea de la Perea, cu ospătarii care sunt de fapt proprietarii terasei şi cu prosoapele întinse pe nisip pe post de şezlonguri de lux.