Gîndul de sîmbătă, 3 septembrie 2016

Unde sunt Meșterii de altădată?!

Cine dintre noi n-a avut un necaz în gospodărie produs de ceva care s-a stricat?
O instalaţie electrică, o centrală termică, un aparat de aer condiţionat.
Şi cine dintre noi nu s-a dat de ceasul morţii să aducă în casă, oricît l-ar costa, un priceput la reparat, un profesionist al meşteşugului, într-un cuvînt un Meşter?
Eu cel puţin, de fiecare dată cînd am adus în casă, găsit cu greu, un asemenea Meşter l-am primit cu mai mare sfiala decît dacă în casă mi-ar fi intrat însuşi distinsul Honoré de Balzac.
Şi tot timpul cît Distinsul a meşterit la aparatul defect am umblat în jurul lui în vîrful picioarelor, ca nu cumva să-l supăr şi să plece.

Nu e de mirare că, dînd în Publicistica lui Arghezi, peste articolul Biblioteca Muncitorului – tipărit în Săptămîna CFR din 12 iunie 1942 – am tresărit, uimit că marele scriitor a rămas impresionat, ca şi mine, de personalitatea unui Meşter care a făcut miracolul de a-i repara ceva care părea iremediabil stricat.

Desigur, Tudor Arghezi, dînd curs specificului acestei publicaţii la care începe să colaboreze într-o vreme cînd cotidianele cereau de la un autor de tablete contribuţii la propaganda Războiului Sfînt, scria acest articol ca pledoarie la Cultura muncitorului.

Eu însă am reţinut din tabletă elogiul adus de marele scriitor unui Personaj care pe zi ce trece lipseşte din peisajul românesc postdecembrist:
Meşterul.

„Am cunoscut odinioară un lucrător de «sudură», cum se cheamă lipitura fierului cu flacăra de oxigen, un mic patron al unui atelier, pierdut în mahalalele mărunte ale periferiei. Crăpase în gospodărie un cazan, cîrpit de mai multe ori de savanții reputați ai meseriei, și mă apropiam de iarnă cu mașina de apă caldă hodorogită. În sudură e ca și în literatură. Marii cîrpaci cu firmă, de cum le dai o treabă pe mînă, o strică.

Sudura cere, ca toate meșteșugurile, manuale sau de intelect, pe lîngă o pricepere corectă, un anume pipăit, o judecată intuitivă și ceea ce-i călugărește dragostea, dragostea de lucrul mîinilor tale, starea de grație, de har.

– Un singur meșter poate să dreagă cazanul matale, m-a orientat un vecin cazangiu: Gheorghe Tăflan. O să caut să vorbesc cu el.

Duminica următoare s-a prezentat un domn în haine albe, cu mustața masivă, cu cravata bine ajustată, de o simplicitate în toată ținuta lui, căutată cu gust. Mi-a dat o strîngere de mînă cinstită, de om întreg, și m-am uitat cu plăcere în căutătura lui dreaptă. I-am arătat ce trebuia făcut, a înțeles problema numai decît și sub vișinii din grădină, desfrunziți încet, mi-a schițat-o exact. Mînuia desenul tehnic pe secțiune, creionul și carnetul, cu o agilitate sigură de inginer. Pentru aducerea rezervorului la viață nu era de-ajuns o lipitură: trebuia o concepție, o concepție care lipsese încă de cînd fusese construit.

Convorbirea cu distinsul meșteșugar mi-a lăsat o amintire fermecată, o impresie de minte sprintenă și de intelectualitate solidă, iar cazanul, ieșit din sculele lui, s-a dovedit mai rezistent decît unul nou. Seara, cînd îți trec pe dinainte, fumînd o țigară, cîteva figuri, venite automat în amintire, mă gîndeam uneori la Tăflan și simțeam acea mulțumire de lucru definitiv, pe care o afli față de realizările deplin izbutite, frunza copacului, spicul de grîu, motorul în mișcare, echilibrul inteligenței…

Acum cîteva zile, mă găseam într-o mare librărie, obligat să înnegresc cu cîte o însemnare întîia pagină curată a fiecărui exemplar vîndut, dintr-o carte tipărită de curînd. Între sutele de cumpărători variați, care treceau pe dinaintea mesei, învelită cu o scoarță și decorată cu patru bujori scufundați într-o carafă de cristal, și-a întins exemplarul lui un personaj cu mîna noduroasă, și cum așteptam aplecat, să scriu, am întrebat, fără să-mi ridic ochii de pe condei:

D – Vă rog, numele dumneavoastră?
D – Gheorghe Tăflan…

Am sărit în picioare: Eram dinaintea Majestății Sale Aprige: Munca. Era neuitatul sudor, care venea din mahalaua lui depărtată, să cumpere cartea. Nu-l mai văzusem de cîțiva ani. De astă dată sosea de la lucru de-a dreptul, în ținută, totuși, îngrijită, de atelier.

– O să vă rog, mi-a spus Tăflan, să-mi semnați și alte două volume din biblioteca mea.
Frumos cartonate și cu oarecare lux, le-a scos dintr-un pachet.

Tăflan avea prin urmare o bibliotecă, o grijă de cărturar delicat pentru cărțile lui, cumpăra din strădaniile lui cărțile preferate, pe care cititorii intelectuali adeseori le caută gratuit, ca un drept al torturii că citesc. Cartea îl ține pe Gheorghe Tăflan vioi, conștiincios, sever cu sine și gînditor.
N-ar trebui să aibă orice muncitor o bibliotecă, pentru el și pentru familia lui?”

Citind acest articol, m-am întrebat în chip firesc:

  1. De ce nu mai sînt astfel de Meşteri în România de azi?
  2. Ce trebuie să facă societatea românească pentru a reabilita aceste genii ale muncii manuale?
  3. Ce legi ar trebui date pentru ca Meşterul- patron să devină din nou personajul familiar al celor care, ca mine, au nevoie din cînd în cînd de cineva care e Meşter şi nu cîrpaci?!

Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

21 comentarii pentru articolul „Gîndul de sîmbătă, 3 septembrie 2016”

Lasă un comentariu pentru Simona Rodica Johansson Anulează comentariul

Adresa de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Interviu cu Alexandru Cumpănașu, despre cazul Caracal, despre candidatura lui la președinție

Miercuri, 4 septembrie 2019, de la ora 19.00 la ora 20.00, la emisiunea „Gândurile lui Cristoiu”, am avut un dialog cu Alexandru Cumpănașu. Aceasta este redarea integrală a emisiunii.

Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi
Comandă online „Prizonier în închisoarea cărților”: