Din Jurnalul intim al lui Ștefan Andrei: De ce-a interzis Ceaușescu importul de votcă din Polonia și URSS

Cornel Catană, cel cu care pe vremea cînd Adevărul avea editură am scos cîteva cărți, m-a rugat să prefațez, pentru editura Orizonturi, unde lucrează acum, o carte în pregătire:
Jurnalul lui Ștefan Andrei din închisoare în perioada 18 XI 1990 – 11 XII 1991.
Sub forma a patru caiete, Jurnalul a fost predat editurii spre publicare de Violeta Andrei.
În aceste zile, mutat la Găgești Deal cu masa de lucru, am citit Jurnalul și am scris prefața cerută.
Jurnalul, scris de Ștefan Andrei ca un remediu la disperarea de a se vedea arestat preventiv pe termen nedefinit ( arestările preventive abuzive nu sunt o descoperire a DNA, ele au fost folosite postdecembrist de puterile succesive pentru a se răfui cu adversarii), e un document de excepție:
Sufletesc, istoric, literar.
Pentru cititorii acestui blog, am ales cîteva fragmente spre a fi parcurse în liniștea weekendului.

„Am uitat să menționez că ieri a mai fost audiat și Nicușor Ceaușescu. Slăbit enorm, de-abia vorbește, de-abia merge. Pe calea asta, cu polipi esofagieni, cu ciroză, n-o poate duce mult. A fost și el nenorocit de părinți. Trebuia lăsat să se însoare cu fiica lui Mizil. Se iubeau din liceu – s-ar putea spune chiar din copilărie. L-au despărțit de Donca Niculescu Mizil, au dus-o cu forța la spitalul „Elias“ și după ce
i-au scos cu forța un copil de câteva luni, fiind salvată numai de măiestria profesorului doctor Alexandrescu, care a făcut această operație criminală, mârșavă, l-au căsătorit, tot cu forța, cu Poliana Cristescu… abia venit din brațele vânjoase ale unei curve cu vaste cunoștințe în arta sexului – o adevărată bibliotecă din Alexandria – cântăreață de bar cu trupul plin și cu aspect de leoaică sau mai știu eu ce animal, nimerită pentru „Playboy“ sau alte reviste sexy.

Nicușor, inteligent, suflet bun, în dezacord cu multe din ideile părinților, ar fi putut avea o viață liniștită, fericită. De ce l-au împins în politică, de ce l-au trimis – bolnav fiind – prim-secretar la Sibiu în loc să-l țină lângă ei, să-l trateze medical, să-l ocrotească? Avocata Paula Iacob îmi spunea că Nicușor nu-și putea explica deloc cum părinții săi au părăsit sediul fără a-i da un telefon, cum au sunat de la Palatul Snagov unul sau mai mulți prim-secretari și n-au vorbit cu el, copilul lor, pe care îl goniseră la Sibiu, unde era strict supravegheat de Postelnicu. Asta evidențiază egoismul soților Ceaușescu, ei se interesau prea mult unul de altul!

Pentru apărarea lui Nicu și a lui Zoia au luat multe măsuri hilare, dăunătoare țării. Pentru că Nicu și Zoia stăteau târziu în baruri au hotărât ca toate restaurantele să se închidă la ora 10–11.00 Turiștii au rămas stupefiați, nu mai veneau în România, nu mai spun ce se întâmpla cu musulmanii care trebuiau să mănânce după apusul soarelui, iar vara abia pe la ora 21.00 apunea soarele. Când la întoarcerea din Finlanda i-am arătat că finlandezii mi-au spus că s-a redus numărul de turiști spre România din cauza programului unic în Europa, de închidere a restaurantelor, Ceaușescu mi-a replicat că ar fi fost bine să le spun că ei ar trebui să fie recunoscători guvernului român că turiștii care își petrec vacanța de vară în România se întorc odihniți.

Pentru că, la un moment dat, Zoia prefera să bea vodcă, N. Ceaușescu a interzis importul din U.R.S.S. și Polonia a acestei băuturi, știind că vodca românească „Cristal“ puțea a spirt și nu era de băut. Și în felul acesta n-am putut importa vodcă poloneză, unde aveam un sold activ, sau din U.R.S.S., la preț foarte avantajos și în contrapartidă cu vin.

Îmi amintesc că după ce-am participat la masa dată în cinstea lui Ceaușescu cu ocazia zilei sale de naștere – cred că era la 26 ianuarie 1985 –, Nicușor ne-a invitat pe mine și pe Dumitru Popescu să trecem pe la el pe acasă – pe undeva pe lângă Biserica Albă. Acolo am băut un pahar de whisky, el s-a interesat despre cheia ultimului roman al lui D. Popescu (era un personaj central, era o artistă de operă) voind să afle dacă nu cumva Popescu voise să simbolizeze dragostea lui Nicușor cu…

Din discuțiile de atunci îmi amintesc un episod povestit de Nicușor. Cu două-trei săptămâni înainte de Congresul al XIII-lea, Nicușor i-a spus lui Nicolae Ceaușescu că Tudor Postelnicu este un prost, că urmărește să îndepărteze din conducere oamenii capabili, trimițându-i lui Ceaușescu fel de fel de materiale compromițătoare despre aceștia, că din indicațiile lui Postelnicu Securitatea se dedă la acțiuni care trezesc nemulțumirea oamenilor față de Nicolae Ceaușescu și așa mai departe. Nicușor ne-a spus că taică-său l-a ascultat cu multă atenție, n-a comentat nimic și drept rezultat… l-a promovat pe Postelnicu membru supleant al C.P.Ex. (deși după moartea lui Gh. Gheorghiu Dej se hotărâse ca miniștrii cu Securitatea să nu mai facă parte din conducerea partidului – pe atunci exista Biroul Politic și nu C.P.Ex.).

Chiar în discuțiile cu mine, Nicușor și-a exprimat dezaprobarea cu scandarea nebunească a numelui lui taică-său și cu interminabilele ropote de aplauze, sâcâitor de exasperante, de frecvente.

La audierea ca martor, Nicu s-a comportat demn, nu a acuzat C.P.Ex., a spus adevărul, că N. Ceaușescu n-a vorbit despre ședința C.P.Ex. în teleconferința ce i-a urmat, la 17 decembrie.

*

Am citit în „Adevărul“ din 18 iulie opiniile academicianului profesor N.N. Constantinescu asupra privatizării. Împărtăşesc majoritatea covârşitoare a opiniilor sale. Este aşa de evident că se scoate ţara „la mezat“. Vor să se îmbogăţească flăcăii de la putere (cumpărând ieftin întreprinderile rentabile), vor ca în cinci ani bişniţarii, afaceriştii, elementele corupte să poată deţine majoritatea bunurilor de valoare (care nu mai sunt nominale), încât să avem şi noi bogaţii noştri, vor să vândă la preţ de nimic capitaliştilor de peste hotare o mare parte a avuţiei naţionale.

Ce face preşedintele ţării? Citeşte ce spun economiştii? Nu-şi dă seama de acest jaf? (…).
Ori sunt proşti, ignoranţi, diletanţi în economie ori sunt necinstiţi.

Se întinde corupţia. Prefectul Vrancei îşi ridică o vilă într-o rezervaţie naturală, la izvoarele Putnei. Vicepreşedinte al Primăriei Capitalei, un oarecare Iorgulescu, face afaceri considerabile cu locuinţele din zona rezidenţială şi de aiurea. Soţia ministrul de Externe primeşte autorizaţia să deschidă un atelier de coafură într-o clădire excepţională chiar în Piaţa Dorobanţi. Oameni îmbogăţiţi peste noapte, lucrând doar în sfera comerţului. S-au distrus averile comune ale foştilor membri ai cooperativelor agricole, care însumau investiţii foarte mari. S-au spart grajduri de animale, s-a furat tot ce s-a putut. Iar în loc nu s-a pus nimic. (…)

Nu înţeleg deloc ce se urmăreşte. Şi apoi, sunt convins că preşedintele ţării nu se mânjeşte, nu intră în aceste matrapazlâcuri. Dar de ce tace? Nu-şi dă seama că lumea priveşte cu încredere şi speranţă spre el? Cum admite ca tocmai colaboratorii săi apropiaţi să se înfunde în mocirla corupţiei?
Cum acceptă ca economia ţării să fie aruncată în haos?

*

Ion Iliescu n-are personalitatea unui președinte, n-are statura unui președinte. Și, în plus, el și-a tot schimbat pozițiile după decembrie ’89. A venit ca un comunist reformator, iluminat și democratic. A renunțat la reconstrucția socialismului, dar a prețuit idealurile de început ale mișcării socialiștilor. După asta, a renunțat și la idealurile socialismului și și le-a însușit pe cele liberale. Se zbate mult, dar nu se poate elibera din carcasa de propagandist al socialismului. Când nu se mai poate stăpâni „dă pe gură“ adevăruri care erau acceptate și de comuniști și chiar propagate de comuniști. Este firesc să nu fie de acord cu apologia României interbelice, cu fărâmițarea agriculturii și cu desființarea întreprinderilor agricole de stat. Face însă compromisuri, unul după altul, deoarece el este stăpânit de duhul rău al puterii. Și-atunci, „n-are mamă, n-are tată“. Cred că va fi reales președinte al României. Nu știu dacă, odată ales, va fi mai ferm, mai clar în convingeri, mai… președinte. Nu l-a ales el pe Petre Roman prim-ministru?! Nu sub ochii lui a avut loc colapsul economiei, răspândirea haosului, confuziei, anarhiei și corupției în întreaga societate românească? Ce a făcut pentru a frâna această prăvălire în prăpastie? Ce-a păzit?! De ce a trebuit să aștepte un an și jumătate de guvernare Roman pentru a veni și a trage concluzii ca un propagandist al P.C.R., în legătură cu schimbarea sau căderea unui guvern din nu ştiu ce ţară străină…

Poate că Iliescu nici nu se poate depăși. El vrea tot timpul să acționeze, să se comporte altfel decât Ceaușescu. Acest lucru nu este dificil. Iliescu trebuie
să-și depășească propriile slăbiciuni: vanitatea, impresia că le știe pe toate, firea pătimașă, obișnuința de a nu se confrunta cu cineva și de a-l discuta pe la colţuri, de a-l elimina la momentul prielnic.

Păcat, pentru că este într-o situație în care și-ar putea exploata inteligența, pregătirea, curățenia morală. Faptul că ține prea mult la scaunul, mai precis spus la fotoliul prezidențial, s-ar putea să-i fie păgubitor. Păgubitor și pentru el, păgubitor și pentru țară.

*

Îmi amintesc de un banc pe care mi l-a spus Hans Dietrich Genscher, cu înțepături la adresa C.I.A. Iată povestea:
Un agent al C.I.A. este parașutat noaptea în U.R.S.S. Dimineața, agentul ajunge într-un orășel și intră în primul restaurant ce-i iese în cale. Într-o limbă rusă impecabilă, cere să i se aducă vodcă. După ce bea câteva pahare, chelnerul comentează: „Beți și vorbiți ca un rus, dar ceva mă face să cred că nu sunteți rus“. Intrigat, americanul începe să cânte și cântă admirabil câteva vechi melodii rusești. De-a dreptul uluit, chelnerul îi zice: „Cântați ca un rus get-beget. Dar ceva mă determină să cred că nu sunteți rus“. Enervat, americanul se suie pe masă, începe să cânte plângând și să danseze perfect cazaciocul și alte dansuri rusești. După ce l-a urmărit cu admirație, chelnerul îi spune din nou: „Dansați ca un rus adevărat, dar ceva îmi spune că nu sunteți rus“. Nervos din cale-afară, americanul se răstește: „Ai spus că vorbesc perfect rusa, cânt, dansez și beau vodcă mai ceva decât un rus! De ce tot zici că nu sunt rus?“ La care, ospătarul îi răspunde: „Tot ce-am spus că faceți e OK, dar, vedeți dumneavoastră, noi, rușii nu prea suntem… negri!“

Așa și cu Iliescu, are de toate, dar n-are statura, n-are prestanța, n-are personalitatea, n-are stofă de președinte… Apostol? Excelent. Iisus? Niciodată!

*

Ştiam că N. Ceauşescu tot amâna difuzarea primei ediţii Maiorescu, deja tipărită în 1989, a poeziilor lui Mihai Eminescu, deoarece aceasta includea şi „Doină“ care, printre altele, cuprindea şi următoarele versuri:
„Din Hotin până la mare,
Vin muscalii de-a călare…“
ca să nu mai spun cum începe poezia:
„De la Nistru pân’la Tisa,
Tot românu’ plânsu-mi-s-a…“

În plus, ca o paranteză, îl citez pe Fănuş Neagu, nu mai ştiu unde am citit, care, la rândul lui, îl cita pe Nichita Stănescu:
„De la Tisa pân-la Nistru,
Am trăit un veac sinistru!“

În aproape toate întâlnirile cu N. Ceauşescu de la Yalta, în convorbirile mele cu Gromîko şi anterior cu Katuşev (secretar al C.C. al P.C.U.S. pentru relaţiile U.R.S.S. cu ţările socialiste), conducrea sovietică manifesta o nervozitate, o sensibilitate şi o irascibilitate bolnăvicioasă faţă de orice referire în publicaţii româneşti la Basarabia şi chiar faţă de publicarea la noi în ţară a hărţii României dintre cele două războaie mondiale, ca şi faţă de modul cum se prezenta momentul 1812 şi „ultimatumul“ (sovieticii dezavuau folosirea acestui cuvânt) din iunie 1940. Sovieticii erau nemulţumiţi chiar şi de lucrările care îl menţionau pe Constantin Stere (apreciat de Moscova drept antisovietic) şi vedeau negru în faţa ochilor când în lucrările româneşti se evoca Hotărârea Sfatului Ţării din martie 1918. N. Ceauşescu, dimpotrivă, sublinia că numai atunci au fost consultaţi basarabenii cu privire la soarta şi viitorul Basarabiei, pentru că la 1812, în cadrul Păcii de la Bucureşti, turcii nu aveau dreptul să cedeze Basarabia („… cedând ceea ce n-aveau dreptul să cedeze“, cum a arătat chiarKarl Marx), iar în 1940 Basarabia a trecut în componenţa U.R.S.S. pe baza unui ultimatum izvorât din Acordul Molotov – Ribbentrop (am văzut o carte de propagandă scoasă atunci de sovietici, motivând trecerea Basarabiei la U.S., carte în care era şi o fotografie cu o tânără având în mână un buletin de identitate şi spunând versurile lui Maiakovski: „Sunt mândră că sunt cetăţeană a Uniunii Sovietice“). După Al Doilea Război Mondial, soarta Basarabiei s-a hotărât tot fără consultarea basarabenilor.

Sovieticii făceau aluzii ameninţătoare în legătură cu referirile la Basarabia, care nu le conveneau, subliniind că asemenea manifestări naţionaliste stimulează revendicările teritoriale şi pun „gaz pe foc“ în Republica Moldova, contravin Tratatului de pace, colaborare şi prietenie dintre România şi Uniunea Sovietică, din februarie 1948, violează Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, semnat în 1975 la Helsinki de şefii de state şi guverne europene.

Ceauşescu respingea ferm aceste afirmaţii ale părţii sovietice şi spunea că în această problemă este ca în dragoste: „Este nevoie de doi!“ Ca atare, la afirmaţiile nejuste ale istoricilor sovietici, istoricii români răspund pe bază de argumente istorice, plecând de la fapte reale, de la adevăr.

Cunoşteam deci motivele din cauza cărora Ceauşescu tergiversa difuzarea Ediţiei Maiorescu a volumului „Poesii“ al lui Mihai Eminescu. La începutul verii lui 1989, am procurat de la Nicolae Chilie, corespondentul Agerpres la Moscova, un exemplar al unei reviste editate de scriitorii basarabeni, cu grafie latină şi tipărită într-una din cele trei republici baltice (exact nu mai ştiu în care). Pe prima pagină – poezia „Doină“. I-am prezentat această revistă lui N. Ceauşescu şi i-am argumentat că acum, când basarabenii au dovedit acest splendid curaj, putem difuza şi noi Ediţia Maiorescu. Ceauşescu n-a comentat. Dar după puţin timp, a dat drum liber publicării „Doinei“, iar în mesajul adresat participanţilor la adunarea consacrată centenarului morţii lui Mihai Eminescu a ţinut să le amintească celor care şi-ar fi vândut sufletul „diavolului străinătăţii“ câteva versuri eminesciene:
„Cine-au îndrăgit străinii
Mâncă-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Şi neamul nemernicia!“

Deoarece scriitorii basarabeni evocau ca precursori moldoveni pe Alecu Russo, Hasdeu, Creangă, Eminescu şi alţii, secţia de propagandă a C.C. a propus să se ia pozitie faţă de încercarea de a „moldoveniza“ scriitori români. Ceauşescu considera că, dimpotrivă, acest fapt este pozitiv, deoarece „moldovenii“, pe bună dreptate, ca români, se regăsesc şi se consideră urmaşi ai scriitorilor Moldovei, şi deci ai României.

*

Azi, la ora 9.00, m-a primit ministrul Justiţiei, Mircea Ionescu-Quintus. Cald, apropiat. L-am evocat pe tatăl său (care, într-o epigramă, arăta că, în România, pentru a deveni om de seamă trebuie „sau să perii, sau să sperii!“) şi pe Constantin Stere, căsătorit cu fosta soţie a lui Ionescu-Quintus.

El mi-a spus că mă cunoaşte de la Valeriu Râpeanu. Că a dorit să vorbească la telefon cu Violeta, dar ea nu a răspuns. I-am dat cele două numere de telefon.
I-am arătat toată porcăria cu genocidul şi că eu nu am cunoscut situaţia reală de la Timişoara. Quintus a fost de acord cu mine, dar a subliniat că alţii din C.P.Ex. erau, desigur, informaţi, ceea ce eu nu am contestat. I-am arătat că personal n-am încredere în obiectivitatea justiţiei militare, care depinde de M.Ap.N., de unde primeşte leafa şi promovarea în grad. A fost de acord cu mine, că Procuratura Militară a primit şi a acţionat pe bază de ordine, date direct de Ceauşescu, prin Postelnicu şi Popovici în procesele politice sau pentru sabotarea economiei naţionale. În legătură cu procesul nostru, el a arătat că, potrivit Constituţiei, Curtea Supremă de Justiţie nu este subordonată Ministerului de Justiţie.

Întrebându-mă ce rugăminte am, eu am exprimat dorinţa să se dea cât mai repede sentinţa în recurs. Am arătat că au trecut deja nouă luni de la pronunţarea sentinţei şi de la înaintarea cererii de recurs, de către noi şi Procuratură. Am arătat netemeinicia acuzaţiei de instigare la genocid, iar el a spus că poate se respinge şi recursul nostru şi cel al Procuraturii. Eu am subliniat că nu ar trebui amânată pronunţarea sentinţei până la ţinerea alegerilor parlamentare.

Quintus m-a asigurat că nu se va amâna sentinţa până la alegeri, ci se va da mai devreme. Mi-a spus că l-a informat ieri pe preşedintele Iliescu (căruia nu-i este subordonată Curtea Supremă de Justiţie) în legătură cu începerea grevei foamei declarată de D. Popescu şi Ioan Toma, la Penitenciarul Jilava, şi amândoi au discutat cu Teofil Pop să analizaze aducerea mai în faţă a pronunţării sentinţei, faţă de 12 decembrie.

*

Apropo de Austria. În 1976, după ce a vizitat Austria şi a locuit la Hotelul „Imperial“ din Viena (unde am fost găzduit şi eu când am vizitat Austria, ca ministru de Externe şi m-a primit Bruno Kreisky), N. Ceauşescu s-a interesat, la întoarcerea în ţară, de ce nu era nici un zgomot în hotel, deşi acela era situat într-o zonă cu circulaţie intensă (piaţa Schwarzenberg, colţ cu Ringstrasse). I s-a răspuns că împiedicarea zgomotului a fost realizată de la construcţia hotelului, prin izolare acustică.

Însoţind pe N. şi E. Ceauşescu în vizita în Austria, mi s-a întâmplat un lucru ciudat, caraghios. Ecobescu fiind blocat la pat de un lumbago, eu a trebuit să îndeplinesc şi sarcinile lui de şef al protocolului, cu prilejul recepţiei oferite de Kreisky. Înainte de recepţie, mergând la w.c. pentru orice eventualitate – n-am mai putut închide fermoarul de la pantaloni, care se blocase. Aşa am intrat la dineul oficial. Îmi amintesc că Bruno Kreisky a arătat că, student fiind, s-a îndrăgostit de fiica unui Flondor din Bucovina (era înainte de Primul Război Mondial, când Bucovina făcea parte din Austro-Ungaria). Era oare fiica lui Iancu Flondor? A fost vreun Flondor socialist?

După ce m-am ridicat de la masă, pentru a deturna atenţia de la pantalonii descheiaţi din pricina nenorocitului de fermoar, care-mi jucase festa, m-am zgâriat intenţionat, până la sânge, puţin, la tâmpla dreaptă. Toată lumea, inclusiv E. Ceauşescu – care avea un spirit de observaţie nemaipomenit – m-a întrebat unde şi cum m-am rănit. Şi nimeni n-a constatat că eram descheiat la pantaloni.

*

Discuţia mea cu Iliescu în faţa ghiolului de la Eforie Nord, în care i-am spus: „Tovarăşe Iliescu, sunt de acord cu părerile dumneavoastră. V-aţi născut însă prea devreme“. Asta, voind să arăt că atunci nu era posibilă aplicarea ideilor lui juste, la care el mi-a replicat: „Poate prea târziu“.

În 1976, înainte de a merge în vizită în U.R.S.S., N. Ceauşescu a făcut o vizită la Iaşi. Iliescu a organizat un asemenea traseu încât Ceauşescu să vadă cu ochii lui casele insalubre, sărăcăcioase din unele zone ale Iaşiului.

În timp ce stăteam în grup cu mai multe persoane, am închegat o discuţie cu Nina Iliescu, în care amândoi am abordat critic o serie de aspecte ale politicii partidului, ale activităţii lui N. Ceauşescu. La un moment dat, Nina Iliescu mi-a spus: „Nu ştiam că dumneata gândeşti aşa“.

Cred că prin 1984–1985, Ceauşescu mi-a spus că se gândeşte să-l trimită pe Iliescu ambasador în Albania. Eu i-am replicat că Iliescu poate mai mult decât ambasador într-o ţară cu 15 ambasade. Ceauşescu a precizat că Iliescu a cerut să meargă într-o ţară cu climă potrivită, deoarece soţia este bolnavă şi nu suportă nici frigul, nici umiditatea excesivă. Atunci, eu am propus Algeria sau Marocul. Ceauşescu a încheiat afirmând: „Ne mai gândim. Poate o să lucreze în ţară, dar nu la Comitetul Apelor, deoarece, aşa cum ţi-a spus şi ţie şi a comentat cu tine, nu înţelege însemnătatea pentru România a canalelor de hidroamelioraţii“. Şi m-a privit în ochi.

Într-adevăr, odată, l-am întâlnit pe Iliescu la Poarta B de la C.C. El avea nişte planşe în mână, iar eu îl aveam lângă mine pe ofiţerul-însoţitor. Întrebându-l ce mai face, mi-a răspuns: „Acum am dat în boala canalomaniei“. Asta avea în vedere Ceauşescu. Eu am întors vorba şi am spus că, din păcate, n-avem sufucientă energie pentru sistemele de irigaţii existente şi că fostul prim-ministru bulgar Filipov invidia România pentru că dispune de un vast sistem de irigaţii, capabil să ajute culturile în lunile secetoase, iulie şi august.

L-am mai întâlnit pe Iliescu în 1983, pe culoarele Spitalului Elias. Eu, bolnav, eram însoţit de dr. Strejan sau de dr. Miclea şi n-am putut schimba decât cuvinte protocolare; el avea nişte necazuri cu dantura.

Altă dată, întâlnindu-l în fugă, mi-a spus: „Voi, cei de la Externe, n-aţi fost de acord să mă primiţi“. Nu ştiu ce a vrut să spună, nu ştiu ce i s-a spus despre discuţia mea cu Ceauşescu.

Va trebui să relatez despre discuţia de la Şanghai, 1971, când Iliescu a criticat „limba de lemn“, ca şi discuţiile pe această problemă cu Ceauşescu, în elaborarea cuvântului (care nu s-a mai rostit) pentru mitingul prieteniei româno – chineze de la Beijing (unde Ciu En-lai i-a plătit lui Ceauşescu pentru întârzierea şi reducerea cuvântării la două-trei propoziţii în mitingul prieteniei româno – chineze de la Bucureşti, deoarece N. Ceauşescu s-a opus criticării Uniunii Sovietice).

*

Câteva elemente despre Timişoara, pe care mi le-a relatat căpitanul Valentin Ciucă în arest.
Securitatea îl „lucra“ pe pastorul Tökes. Timp de trei luni, Iulian Vlad se interesa zilnic, dar Ceauşescu n-a voit să creeze un caz Tökes şi a tot amânat aplicarea hotărârii judecătoreşti de scoatere a acestuia din casa parohială. Securitatea voia să-l transfere într-o comună, pentru a-l putea urmări mai uşor.

Pe 15 decembrie, s-au adunat în faţa casei lui Tökes 15–20 de oameni. Şeful Miliţiei, lt.-col. Deheleanu, îl informează pe generalul Nuţă, care îi dă ordin: „Nu te băga. Nu e treaba noastră. Ei (Securitatea) au făcut-o, ei s-o rezolve“. Şeful Securităţii, col. Traian Sima, îl informeză pe generalul Vlad,
care-i dă ordin: „Nu te băga. Strada este o tulburare a ordinii publice. Nu e treaba noastră, ci a Miliţiei“.

Deheleanu şi Sima, Securitatea şi Miliţia erau la cuţite. Problema putea fi soluţionată din faşă, de una dintre cele două puteri.

Colonelul Ion Popescu, şef al Inspectoratului M.A.I., numit pe 1 decembrie 1989, a venit din concediu pe 15 decembrie; nu era competent să-i împace pe Sima şi Deheleanu, relaţiile antagonice veneau de sus.

Pe 16 decembrie, convoacă 800 de persoane (activul de partid) să meargă să lămurească pe cele 2.000 de persoane din faţa casei lui Tökes.
Oamenii au început să strige: „Vrem căldură, vrem lumină, vrem pâine!“, „De ce aţi închis talciocul (piaţa de vechituri unde se vindeau pantofi, blugi, casete, discuri, sucuri, gumă de mestecat, supe etc.)?“ A venit un pluton de 30 de scutieri ai Miliţiei şi 100–150 de militari din trupele de Securitate. La apariţia scutierilor, lumea s-a incitat. Maşinile de pompieri au aruncat spumant chimic asupra tuturor, inclusiv asupra activiştilor.

Un tânăr a ridicat pantograful de pe tramvai şi a rostit o poezie în limba maghiară. Au fost distruse 47 de magazine, chioşcuri de ziare şi altele…

Pe 16 şi 17 decembrie, Miliţia a arestat 80 de persoane; restul, până la 800, au fost arestate de armată.
Pe 17, seara, generalul Nuţă a spus că pleacă să se culce, toţi lucrătorii Miliţiei să se retragă şi să stea în unităţi, deoarece de oraş se ocupă Fane (Guşă) şi în două ore termină. Nuţă spunea că are un metru de materiale despre Guşă, din perioada când conducea Serviciul de Contrainformaţii Militare.
Pe 22 decembrie seara, se văd pe aeroportul din Timişoara generalul Nuţă, Diaconescu şi Mihalea şi pleacă la Bucureşti cu avionul. Deoarece se trăgea la Bucureşti, se întorc şi, întrucât nici Timişoara nu-i mai primeşte, aterizează la Arad, unde dorm la Hotelul Parc. De la Arad, Nuţă vorbeşte cu generalul Guşă, care îi spune să vină imediat la Bucureşti, cu orice mijloc de transport, deoarece va ajunge ministru de Interne în noul guvern. Pleacă toţi trei cu trenul; generalii Nuţă şi Mihalea sunt arestaţi la Simeria, îmbarcaţi într-un elicopter, care este doborât…
După 22 decembrie, este instalat şef al Comenduirii Timişoara generalul Popescu (pensionat, deoarece avusese o întâlnire cu o agentă sovietică la Braşov) şi înaintat la gradul de general-locotenent.”