Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

Gîndul de vineri, 13 iulie 2018

1968 – Sfîrşitul iluziilor lui Ceauşescu

Din cele peste 1000 de pagini ale cărţii La vie en rouge, tipărit de Christian Duplan şi Vincent Giret, în 1994, la Seuil, se iţeşte o idee îndrăzneaţă:
Prăbuşirea comunismului a început în 1968!

Posibilul şoc produs de impactul unei asemenea afirmaţii se mai îndulceşte un pic dacă îi adăugăm o altă teză fundamentală a cărţii. Rolul decisiv în subminarea comunismului l-au avut nu anticomuniştii rămaşi în viaţă după masacrul care a lovit partidele democratice o dată cu instaurarea dictaturii, nici Vestul, ci foştii comunişti sau fiii acestora, convertiţi la anticomunism. Încă din 1956, după Raportul secret al lui Hruşciov, susţin Christian Duplan şi Vincent Giret, comuniştii intelectuali, cei trecuţi la noua doctrină nu pentru că n-avuseseră loc în partidele burgheze, precum liderii de origine proletară, ci din convingere intimă, traversează un proces interior aparte. Fii de mari şi mici burghezi, aceşti comunişti intelectuali, în genul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, descoperiseră în comunism ceea ce nu găsiseră în mediul familial: ajutorarea celor mulţi şi obidiţi, nemulţumirea faţă de slăbiciunile capitalismului, nevoia de aventură.

Pierderea speranţei

Treptat-treptat, inteligenţe lucide, aceşti comunişti încep să-şi dea seama, după instaurarea dictaturii, că societatea pentru care luptaseră nu era cea visată în operele lui Marx, Engels şi Lenin, opere studiate în biblioteci, în germană, engleză sau franceză. Că noul regim nu făcea, în ultimă instanţă, decît să perpetueze, chiar dacă într-o formă mai subtilă, împărţirea societăţii într-o mînă de privilegiaţi (nomenclaturiştii) şi restul populaţiei. Raportul secret al lui Hruşciov le dă speranţa că sistemul se va putea restructura din interior. Sleită după „îngheţul” care a urmat lui 1956, această speranţă izbucneşte într-o formidabilă înflorire, în 1968, o dată cu „primăvara pragheză”. „Socialismul cu faţă umană”, propus de Aleksandr Dubcek, răspundea pe deplin credinţei că sistemul se va putea democratiza fără ca temeliile să-i fie clintite. Echipa lui Dubcek voia să evite alunecarea fatală spre capitalism, aşa cum se întîmplase în cazul revoluţiei maghiare din 1956. Aripa liberală a Partidului Comunist Ceh nu obosise în a-şi reafirma voinţa de a rămîne în hotarele socialismului, injectînd sistemului elementele definitorii ale democraţiei. Experienţa pragheză a sucombat sub tancurile sovietice. Pentru comuniştii lucizi din întreaga Europă de Est a fost sfîrşitul iluziei. A marii, tragicei iluzii că sistemul poate fi revoluţionat din interior. Din acea clipă ei au început să devină anticomunişti. Şi fie prin acţiunea directă, fie prin educarea copiilor lor, au pornit o bătălie crîncenă, chiar dacă discretă, pentru răsturnarea comunismului.

Plenara din aprilie 1968

Studiile consacrate istoricului proces al prăbuşirii comunismului îşi concentrează atenţia pe realităţile din Polonia, Cehia, Ungaria. România e abordată doar în treacăt. Această ocolire văduveşte respectivele analize de radiografierea unui spaţiu deosebit al capitolului numit sfîrşitul iluziilor: cel românesc. Pentru că la o simplă cercetare a anului 1968 bucureştean, vom constata că în România lucrurile au stat mai încîlcit decît în celelalte ţări. Aici s-a petrecut, în materie de iluzii, un proces aparte. În timp ce în alte ţări din Est, comuniştii intelectuali îşi îngropau definitiv speranţa privind capacitatea comunismului de a se reforma din interior, în România aveau loc o înfiripare şi o creştere rapidă a iluziilor. Comuniştii intelectuali români aveau toate temeiurile să creadă că sistemul se poate umaniza. În 22 aprilie 1968, se deschide la Bucureşti Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Ultimul punct al ordinii de zi, cel cu numărul 6, precizează sec: „În legătură cu reabilitarea unor activişti de partid”. Simplilor membri, chiar şi membrilor Comitetului Central, participanţi la Plenară, acest punct nu le va fi spus mare lucru în clipa cînd au luat cunoştinţă cu el. Desfăşurarea reuniunii le va produce o uluire de proporţii. La punctul 6, potrivit Comunicatului difuzat în 26 aprilie 1968, „Plenara a ascultat apoi Raportul Comisiei de Partid cu privire la reabilitarea unor activişti ai Partidului Comunist Român”. După ce sînt enumeraţi vorbitorii, textul oficial menţionează:„În încheierea dezbaterilor a luat cuvîntul tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român a adoptat o hotărîre în legătură cu reabilitarea unor activişti ai Partidului Comunist Român”.

Raportul, Cuvîntarea lui Nicolae Ceauşescu şi Hotărîrea dezvăluiau participanţilor gravele crime comise în perioada Dej împotriva unor activişti de partid, între care la loc de frunte se numără Lucreţiu Pătrăşcanu. Documentele Plenarei zguduie întreaga societate românească. După 1956, în toate ţările din Est avuseseră loc astfel de denunţări ale crimelor comise în anii stalinismului. La noi processul fusese blocat. De fiecare dată cînd s-a ridicat problema, Gheorghiu-Dej s-a opus, argumentînd că în România condamnarea abuzurilor staliniste avusese loc în 1952, cînd fuseseră demascaţi Ana Pauker şi Teohari Georgescu. Ori, acum Nicolae Ceauşescu venea şi dezvăluia nu numai că aceste denunţări nu se petrecuseră, dar mai mult ,că prin acţiunea lui Alexandru Drăghici, la ordinele lui Gheorghiu-Dej, activişti de partid importanţi fuseseră asasinaţi pur şi simplu. Adăugată primelor semne ale liberalizării (condamnarea cultului personalităţii, deschiderea spre Occident, sprijinirea primăverii pragheze, introducerea unor elemente ale economiei de piaţă), Plenara din 1968 a dat multor comunişti români iluzia că sub conducerea lui Ceauşescu se va realiza la Bucureşti socialismul cu faţă umană preconizat de Dubcek. De aici, uriaşul val de simpatie care-l înconjoară rapid pe secretarul general, adeziunea sinceră a unor intelectuali la politica tînărului conducător, unitatea naţională în jurul lui în clipa denunţării invaziei sovietice în Cehoslovacia.

Luciditatea lui Ceauşescu

Oricît ar părea de ciudat însă, în timp ce mulţi comunişti intelectuali români se aflau la începutul iluziei, pentru Nicolae Ceauşescu, 1968 a reprezentat sfîrşitul iluziilor privind posibilitatea de a liberaliza comunismul. Evenimentele petrecute în România după condamnarea intervenţiei sovietice în Cehoslovacia, evenimente reprezentînd tot atîtea semne ale unor tendinţe anticomuniste, l-au convins că o continuare a liberalizării riscă să pună în pericol însuşi sistemul şi, prin asta, însăşi propria-i funcţie. Mulţi cercetători situează începutul „îngheţului” românesc în 1971, după ce Nicolae Ceauşescu s-a întors din China. O privire mai atentă asupra celor trei ani anteriori ne arată că „îngheţul” debutase la sfîrşitul lui 1968, cînd Ceauşescu se confruntase cu mişcările studenţeşti din decembrie. Conştient – şi în urma eşecului înregistrat de „primăvara pragheză” – dictatorul pune capăt unui proces – perestroika bucureşteană – al cărui final risca să ducă la sfărîmarea sistemului. Ceauşescu se dovedea astfel mult mai lucid decît comuniştii români intelectuali. El şi-a dat seama, în 1968, că adevărata liberalizare nu poate avea loc decît dincolo de hotarele comunismului. Un lucru pe care el, un comunist tradiţional, stalinist în ultimă instanţă, nu şi-l imagina. Comuniştii intelectuali români continuau să se iluzioneze. Deşi, dacă ne gîndim bine, însăşi Plenara din 1968 ar fi trebuit să le micşoreze entuziasmul faţă de perestroika autohtonă. Căci reuniunea nu mergea pînă la capăt. Reabilitările sînt parţiale. Ele nu vizează şi pe liderii partidelor istorice, arestaţi şi condamnaţi între 1947-1952. Ele nu pun în discuţie însuşi Sistemul. Crimele sînt considerate abateri de la leninism. Un plus de luciditate i-ar fi avertizat pe intelectualii comunişti că reabilitările lui Ceauşescu nu exprimau o voinţă democratică. Ele erau o banală reglare de conturi a noului conducător cu oamenii lui Dej. Acest lucru ar fi fost suficient pentru a-i pune în gardă asupra încăpăţînării lui Ceauşescu de a păstra România în hotarele comunismului. Incapabili să sesizeze caracterul şchiop al reabilitărilor, seduşi de condamnarea invaziei sovietice, ei au continuat să se iluzioneze asupra intenţiilor liberaliste ale lui Nicolae Ceauşescu.

De aceea, spre deosebire de alte ţări din Est, România n-a cunoscut după 1968 o intrare în joc a comuniştilor intelectuali deveniţi anticomunişti prin spulberarea iluziilor, nu s-a înfiripat o mişcare internă pentru prăbuşirea comunismului.

De aici revolta din 1989.
Şi de aici felul aparte în care s-au desfăşurat evenimentele după aceea. Pentru că, ajunşi la putere în decembrie 1989, membrii echipei lui Iliescu nu erau capitalişti convinşi. Ei se mai iluzionau că se mai putea reface în România lui 1989 experienţa comunismului cu faţă umană, experienţă asupra căreia Nicolae Ceauşescu îşi pierduse încă din 1968 orice iluzie.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

9 comentarii pentru articolul „Gîndul de vineri, 13 iulie 2018”

  • Pentru cine a avut de-a face personal cu Iliescu în preajma lui 1989, finalul articolului e lipsit de perspicacitate. În realitate omul vorbea deja de o tranziţie la social-democraţie. N-avea nicio iluzie legată de reformarea comunismului, chiar dacă că nu devenise un entuziast al capitalismului.
    Că la televizor în 22 decembrie începe cu ”tovarăşi”, asta nu se explică prin adeziunea la vreun proiect ”neocomunist”, ci prin faptul că în momentul ăla, câteva ore după fuga lui Ceauşescu, în România încă nu exista chiar aşa de mult anticomunism cum ne-ar place să credem azi. Ulterior ziariştii s-au chinuit destul de mult să-l construiască… Pe de altă parte, în Europa occidentală socialiştii/social-democraţii şi-au spus ”tovarăşi” până relativ recent.
    Şi apropo, chiar în 22 decembrie ”alegerile libere”, ”economia de piaţă”, ”privatizarea” au fost proclamate ca obiective ale FSN. Mie nu-mi prea sună a comunism reformat…

  • Despre comunism s-au scris multe pagini, dar nu am aflat pana acum daca ororile comise de conducatorii comunisti depasesc pe cele facute in lumea libera. Am petrecut anii copilariei la Salcea, unde era cea mai grea puscariei comunista. Acolo, la Salcea, era Auschwitz-ul romanesc. Au murit toti intelectualii Romaniei. Detinutii, inclusiv tata, munceau din greu pentru comunisti. Elicopterele veneau zilnic sa ridice produsele muncii lor: carne de porc si de vita, legume, butoaie cu smantana, unt, etc. Elicopterele plecau la Bucuresti la cantinele PCR. Tata, care era detinut „deoist” (nu avea voie sa plece din Salcea) aducea cateodata, cand erau paznici (soldati) care mai inchideau ochii cate o bucata de carne de vita de slaba calitate ascunsa la burta sub cureaua de la pantaloni. Eram trei copii. Seara, in timp ce mama pregatea carnea intr-un bors, discuta cu tata despre detinutii de la Salcea, oameni mari, cunoscuti. Mi-au ramas in memorie toata durerea lor, desi aveam doar opt ani. Inainte de a pleca definitiv din Romania, am fost la Salcea. Am filmat ruinele puscariei comuniste. Am vazut si minusculul monument inchinat celor care au sfarsit acolo. La Salcea a fost doar regele Mihai. Am pasit pe urmele tatalui meu, pe urmele lasate de Rege, calcand cu grija pe urmele copilariei mele printre ruinele comuniste; sa nu imi murdaresc pasii cu urmele cizmelor de tortionari. Astazi privesc americanii din jurul meu, majoritatea idioti, si ma intreb ce a facut acest popor pentru mine, pentru fratele si sora mea, pentru tata si mama, pentru miile de intelectuali ucisi la Salcea?

  • A dispărut … Fifor !!! Da, da, ministrul apărării !!!
    Cel puţin … dintr-o poză (photoshopată, ulterior) facuta la Brussel, din care, pur și simplu, a fost eliminat !!!
    Era in spatele lui KWJ, in rand cu ministrul Meleșcanu !!!
    DE CE OARE ???

  • Un proverb chinez spune ca puterea trebuie data numai celor care nu si-o doresc. Problema e ca si acestia vor fi imbatati de putere si vor incepe sa faca prostii. Iar cine e pe val prea mult timp va sfarsi pana la urma luat de ape!

  • Foarte interesant. Lipsește alaiul de comentaci. Unde sunt cei ce se înjură că la ușa cortului și îndeamnă la folosirea virgulelor?

    • Se uită la Rares, la irealitatea, că l-@u reţinut pe Oreste !

    • Bă, oligofrenule, tu ești mai prost decât permite legea, dacă n-ai înțeles, deși era la mintea oricărui bou, c-a fost o ironie amicală, pe care-a gustat-o, dovadă că mi-a dat like și mi-a răspuns pe facebook c-o poezie, la care i-am dat și eu like, pt. că ne cunoaștem demult, handicapatule! Dacă ești curios, să ți-o dau în dos, poți să verifici, verifica-mi-ai hemoroizii cu limba! Bă, ipochimenule agramat, de ce paștele mă-tii te bagi în discuțiile altora, dacă nu știi despre ce-i vorba?

    • Apropo, prostule cu crengi, cam câte algocalmine iei pe zi, pt. durerea provocată de prostie? Nu pot să cred că ești atât de prost, de-aia te ascunzi în spatele anonimatului! Hai sictir, la cimitir, rahatule cu ochi!

  • În fata lui Dumnezeu toți oamenii sunt egali. Asta-i paradoxul – Rob, stăpân, corporatist, patron, țăran, rege, aristocrat, jurnalalist (chiar Cristioiu). Dumnezeu ne judeca după criterii care nu sunt lumești. După străfundul sufletului nostru. Complet după alte criterii. Care noi le știm. Asta este adevărată egalitate, dincolo de orice ne imaginam noi despre dreptate. În care un un vagabondul din strada va fi în Împărăția Domnului peste un împărat și mare intelectual și ce vreți voi. Și chiar o prostituata…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *