Primul tur de scrutin al alegerilor prezidențiale a fost validat. Turul doi are loc în 8 decembrie cu candidații Călin Georgescu și Elena Lasconi

Gîndul de vineri, 18 august 2017

Ce m-a uluit pe mine în Germania, în 1975: Pisoarul de la Bundestag

Căutînd prin folderul cu Note de călătorie, fragmentele despre Dusseldorf, Bonn, Köln îmi atrag atenția c-am mai fost în partea de Germanie în care am călătorit în vara lui 2017.
Cînd am fost?
Anul mi-l amintesc cu aproximație.
Cred c-a fost 1975, pe vremea Vieții studențești. O fotografie pe care n-am uitat-o, deoarece o am într-una dintre cutii, înfățișîndu-mă într-un grup de jurnaliști din presa de tineret, confirmă ipoteza. Dacă nu mă înșel, fusesem invitați de o Asociație a ziariștilor din RFG. Notele scrise atunci și bătute în anii din urmă, nu însă stilizate, spun asta prin referirile la întîlniri tipice unor astfel de turnee profesionale. Se vorbește în ele de reuniuni cu primari, cu lideri sindicali, de popasuri la redacții, de cunoașterea unor asociații profesionale.

Am scris apoi despre vizită ceva în Viața studențească? Nu-mi amintesc. Îmi amintesc doar că la Der Spiegel fiind, în lift, luînd seamă la ecuson, un tip ne-a întrebat Free press? Free press, am răspuns noi în cor și fără să clipim, convinși, totuși, că eram liberi, deoarece nu ne imaginam o altă presă decît cea în care lucram noi.
Și-mi mai amintesc ceva.
Că la întoarcerea în țară m-am minunat în fața multora de pisoarul de la Bundestag, dotat cu senzori prin care de cum de apropiai se declanșa apa.
Doar atît.
Puțin, foarte puțin, dacă mă gîndesc la călătoria de acum 42 de ani.

Am fost acum la Dusseldorf, la Köln, cu vreo cîțiva ani în urmă am fost la Bonn.
Să fiu al dracului dacă-mi amintesc ceva!
Acum am bătut în lung și-n lat Königsallee, faimoasa stradă comercială a Dusseldorfului și a Renaniei – Westfalia, am fost pe promenada de pe malul Rinului, am bîntuit prin Orașul Vechi, cel mai mare bar din lume. Nu am recunoscut nimic. Dar nimic, nimic. Să nu fi fost noi prin oraș? Să ne fi ținut amicii nemți doar prin ședințe și întîlniri de documentare? Și ce fel de documentare gazetărească era asta, dacă nu eram duși să vedem și Orașul?

Textele din 1975 au fost scrise pentru mine, în nici un caz în vederea publicării.
Recitite acum, după 42 de ani, după experiența trecerii de la Comunism la Capitalism, după ce și la noi a venit Occidentul din RFG-ul de vremea socialismului real, mă fac să mă întreb:
Le-aș mai scrie acum la fel?

La vremea respectivă, ele rezultau dintr-o conștiință de intelectual trăitor într-o lume ce părea eternă. Capitalismul cu care ne întîlnisem o săptămînă în RFG a dat gata Comunismul, considerat azi ca nevolnic față de Adversarul de dincolo de Cortina de fier. Cît de tare s-a schimbat conștiința mea după crucialele experiențe trăite timp de 42 de ani? Dacă mă gîndesc că sînt unul dintre biruitorii noii Ere și nu unul dintre Învinși, grație ipostazei de gazetar, ar trebui să cred că m-am schimbat radical. Ia să vedem! Scriam atunci despre Revoluția cu lingurița:

„De mai mulţi ani, Consiliul Federal al Tineretului din Germania plănuieşte o centralizare a organizaţiilor sale. Păi, sugerăm noi, cu mentalitatea latinului grăbit, faceţi o adunare generală şi puneţi problema în mod hotărît! Centralizăm sau nu centralizăm? La sfîrşitul reuniunii aveţi deja o opţiune. Desluşesc un zîmbet ironic în privirile interlocutorilor. Evident, un asemenea punct de vedere gîfîit nu putea veni decît din partea harababurii specifice unei ţări latine. Cu nici un preţ, un revoluţionar neamţ nu s-ar fi exprimat în asemenea termeni. Drept urmare, Consiliul Federal a hotărît ca la adunarea generală din acest an să afle doar părerea organizaţiilor, dacă problema centralizării poate fi pusă sau nu în discuţie. Dacă se va decide că da, atunci ea va fi dezbătută la adunarea viitoare, adică peste doi ani, cînd se va discuta un amplu material teoretic despre eficienţa centralizării în general. În funcţie de aceste discuţii, peste patru ani, la o altă adunare, Consiliul Federal va supune la vot măsura centralizării. Bineînţeles, dacă pînă atunci, din lipsă de fonduri, federaţia nu se va autodesfiinţa.”

Ce remarc eu azi despre Ion Cristoiu de atunci?
Mai întîi că punea Revoluția chibzuită pe seama spiritului nemțesc și nu a democrației.
Apoi, că ironizam lungile dezbateri dinaintea unei decizii, idealul fiind pentru mine o decizie luată cît mai repede. Mi-era greu să pricep punerea în dezbatere publică a unei decizii, supunerea ei votului, democrația internă și democrația în general. Eram obișnuit cu decizia luată rapid, pe loc, fără o minimă consultare populară, din credința că șefii știu mai bine decît noi ceea ce trebuie făcut.
Culmea e că acum denunț absența democrației interne în partide și organizații, tendințele autoritariste, pledez pentru o implicare mult mai puternică a cetățenilor, a societății civile în luarea deciziilor.

Cea mai mare deosebire dintre Ion Cristoiu din 1975 și Ion Cristoiu din 2017 stă însă în reacția față de realitățile întîlnite în cale.
Nu sînt mare amator de bunuri materiale.
Umblatul prin magazine (evident, prin cele care mă interesează, electronice și papetărie) are mai mult caracterul unei excursii, gen la shopping, decît aspectele unei căutări cu orice preț a cumpăratului.

Acum, în 2017, am căscat gura la magazinele din Dusseldorf, Köln, am intrat în multe dintre ele, ba chiar am și cumpărat. Una peste alta, aș putea scrie despre mărfuri, despre diferențele față de România (în materie de electronice nu sînt atît de mari cum s-ar crede).
În 1975, chiar dacă aveau alte mărfuri decît cele de azi, magazinele de pe Königsallee din Dusseldorf, de pe Hohestrasse din Köln, înfățișau aceeași imagine a societății de consum, definite prin bogăția de mărfuri.

În textele scrise atunci pentru mine, pentru caietele mele, nu găsesc o însemnare, o singură însemnare măcar, despre bogăția de mărfuri, despre posibilitatea de a cumpăra orice. Veneam din Est, dintr-o lume a penuriei de mărfuri, a austerității. Cum de n-am tresărit la vederea magazinelor? Cum de nu-mi amintesc să fi intrat în vreun magazin, în timp ce acum, în 2017, am consacrat shopping-ului una dintre călătoriile la Dusseldorf de la Aachen?

Și totuși, imaginea societății de consum o remarcasem.
Altfel n-aș fi scris în caiete – repet, pentru mine, nu pentru a fi publicat:

„Stupida noastră linguşire faţă de străinătate ne face să credem că acolo e raiul de pe pămînt. De fapt, ca nişte oameni cuminţi, judecăm străinătatea după lumea din filme. Astfel se explică extazul cu care unii vorbesc despre lumea occidentală. Acestora, în entuziasmul lor, li se pare această parte a Pămîntului un paradis lipsit de griji, în care maşinile se găsesc la colţuri de stradă, iar îmbrăcămintea se distribuie gratis, la cea dintîi dorinţă. Întîlnirea cu Occidentul îţi violentează această părere. E drept că multe produse sînt ieftine, dar o lume nu trebuie judecată după preţul ciorapilor de damă. Întrebat de cum o duce, un neamţ ar fi surprins să constate că el trăieşte foarte bine. Drept argument, ar putea aduce o mie şi una de lucruri: chiriile sînt scumpe. Doctorii cer preţuri exorbitante. Ziua de lucru te extenuează pur şi simplu. Nu-l putem înţelege, aşa cum nici noi n-am fi înţeleşi, în tînguirile noastre, că n-avem maşină, de un african care moare de foame.”

Gîndeam ca un comunist?
Evident, nu. Gîndeam ca și azi, ca un ins lucid, care refuză paranghelia aparențelor, spectacolul de suprafață, convins că dincolo de poleială există o altă lume, cea adevărată.
Vizita a cuprins și un popas în Bundestag, la Bonn, ca jurnaliști și nu ca turiști. Iată ce scriam eu în 1975 despre Parlamentul german:

„Meseria de parlamentar pare în Germania o corvoadă plictisitoare. Primul semn al acestei situaţii îl constituie gestul atît de omenesc al parlamentarilor de a chiuli de la sesiunile parlamentului. Pentru ca diurna să meargă, totuşi, s-a găsit şi mijlocul ca parlamentarii să voteze unul în locul altuia. Reacţia n-a întîrziat să apară. Au fost introduse condicile de prezenţă, pe care parlamentarii, asemenea unor şcolari, trebuie să le semneze. În Bundestag – sistemul de votare e altfel alcătuit încît un parlamentar nu poate vota şi pentru altul. Noi, care am asistat la sesiunea parlamentului din Hamburg, îi înţelegem pe deplin pe parlamentarii chiulăi. Trebuie voinţă extraordinară, mai ales pentru cei care sforăie, ca să nu adormi în fotoliu. De altfel, asistarea la o şedinţă parlamentară e punctul cel mai dificil din programul excursioniştilor care vizitează oraşul. Contra unui preţ sporit, bogătaşii pot obţine un program din care lipseşte vizita la parlament. Cît despre noi, se poate spune că nu ne simţim rău. Cufundaţi în fotoliile adînci, ne lăsăm uşor în braţele somnului. Din cînd în cînd, tresărim speriaţi: tocmai atunci, un parlamentar a trecut prin hămăitul unui verb nemţesc. Înainte de plecare, o discuţie cu un parlamentar. Încă de la început, plictisitor, s-a aruncat într-un lung şi încîlcit discurs despre sistemul parlamentar din Germania. Om practic, translatorul ne oferă o traducere în rezumat. Noi, cu gîndurile aiurea, dăm din cap şi ne potrivim zîmbetul după al lui. Parlamentarul vrea să ştie cum e la noi. La noi e bine, găsim noi răspunsul cel mai onorabil cu putinţă. Apoi, din nou, ne despărţim. Parlamentarul se întoarce la încîlcitul sistem parlamentar, plin de tristeţe, asemănător celui care rămîne singur să caute mai departe drumul rătăcit în adîncurile pădurii. Noi, la gîndurile noastre.”

Diferă viziunea mea de atunci de cea de acum? Firește că nu.
Și atunci aveam o părere proastă despre Parlamentul din democrație, deși în România era Marea Adunare Națională.
Și atunci ca și acum îi priveam pe cei din jur cu scepticismul producător de ironie.
Singura întrebare căreia nu-i găsesc răspuns:
Părerea proastă despre Parlament din 1975 era a unui ziarist comunist în timp ce părerea proastă de acum e a unui ziarist pur și simplu?


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

15 comentarii pentru articolul „Gîndul de vineri, 18 august 2017”

  • și aveați, probabil, plete 🙂 erați un rebel cu plete. nu mulți comuniști aveau plete. și purtați tot vestuță din aia cu multe buzunare…

  • 😛
    Maestre dar nu cumva ati scris si cam *preventiv* pe vremea aia? Nu v-a timorat gandul ca Secu ar putea sa dea de insemnarile facute in Germania? Altora li s-a intamplat..

  • Ba, ne-ai innebunit cu wikipedia asta, ca si cum ar fi depozitara adevarului absolut. Stii ca orice prost poate scrie/modifica un articol acolo, fara un efort prea mare. Pentru a-l edita, nici nu ai nevoie de cont.Dealtfel, banuiesc ca pe asta despre IC, tu l-ai scris..

  • Domnule Cristoiu, atunci cand esti turist, perceptia este diferita fata de starea de locuitor. Doamne, nu doresc nimanui sa traiasca in America, adica celor care au un oarecare nivel de respect pentru sine si o minima inteligenta. Dar sunt si oameni care se bucura de „strainatatea cea neagra”, batjocorind locul sau tara unde s-au nascut. Asta la cei slabi cu duhul, care „nu stiu unde-i mananca, dar zic scarpina inca”. Sa nu va irosesc timpul, inchei, ca si jurnalist obiectiv, dar fara de condei si televiziune, despre America si coruptia din America, care este endemica, nemaivorbind despre servicii, profesionalismul celor din aceasta tara, cultura generala, analfabetism pur, talhari, ticalosi, curve de tot felul, etc., Romania fiind „copil mic”.

    • Mare adevar ai scris!

    • Bă , ți-am mai zis că te exprimi ca un cocalar , se spune Ca ziarist , nu Ca și ziarist , Ca și ziarist zic doar ăia cu unghia de la deștu mic lungă și dată cu ojă !

      • Poate asa te adresezi si parintelui tau. Nu imi imaginez cum te adressez mamei tale. Deh, semnezi cu „ghio” si maftei (cu litere mici). Nu cred ca numele mic vine de la GHIOrlan. Apropos: ca și1 (precum și) loc. adv. (mă adresez lui ~ ei). Putin DEX pentru tine. In rest sa-ti tralascia parintii, ca tare bou cu trese securiste te-au mai facut. Asa mai vad si eu viermi de la „RRomanica”, libidinosi.

      • Ghio rlane, vezi semnele de punctuatie. Pui virgula dintre cuvinte la mijloc precum cocalarii. Semnul mirarii se pune imediat dupa cuvint, nu se lasa spatiu. Apropos, vezi si topica propozitiei. Deh, cocalar scriitor.

  • Bine!

  • Am reținut „Ziua de lucru te extenuează pur și simplu”Oare ce fel de gândire era?

  • Culmea culmilor ! Ceva mai tarziu dar tot aproape de Koln, pe o autostrada , tot un pisoar cu senzori mi-a zgaltait convingerile de superioritate ale comunismului original Romanesc! Ce ti-e cu acest neam de glie neaosa!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *