O tradiție românească postdecembristă: Sfada ca mod de guvernare

Iulie 1997. Trecuseră doar opt luni de la măreața Victorie în alegerile parlamentare și prezidențiale a Coaliției CDR- PD. Avusese loc, vorba presei de toate culorile și de toate pungile, Schimbarea.
PDSR, partidul lui Ion Iliescu, se dusese cu huit mediatic în Opoziție. Aici nu făcea mare lucru. Nici nu era nevoie. Coaliția de dreapta, ajunsă la Putere după șase ani de domnie a Stîngii, se dădea de ceasul morții să se prăbușească în favoarea ascensiunii PDSR în sondaje.

Printre altele, la nici opt luni de la nunta care fusese victoria familiei CDR-PD, menajul nu guverna.
Menajul se certa.
Emil Constantinescu, președintele ales la pachet cu Coaliția CDR-PD, plutea liniștit în înaltul funcției, fără să ia în seamă gălăgia de dedesubt.

Despre sfada ca mod de guvernare, am scris și publicat la vremea respectivă, mai precis, în Național din 30 iulie 1997.
Recitind zilele acestea textul de acum 21 de ani, am zîmbit amar la gîndul:
Cîtă energie au risipit politicienii din postdecembrism în chelfăneala ca mod de a fi, în timp ce țara s-a părăginit de la o zi la alta.
Dacă măcar o sutime din această energie ar fi dedicat-o țării, România ar fi fost azi alta.
Reproduc acest comentariu nu atît pentru a explica de ce sîntem ca vai de capul nostru, ci pentru a profeți că așa va fi și de acum încolo.

Peste toată hărmălaia / Trece-n zbor un fluture

Privit din depărtare, cu mîna streașină la ochi, guvernul României s-ar înfățișa ca un uriaș nor de praf prin care se disting niște forme umane într-o continuă mișcare. Colbul nu provine de la o eventuală curățenie generală ordonată de primul-ministru. Siluetele în vînzoleală nu sînt femeile de serviciu, care bat covoarele, mătură podelele în draci și doboară, cu peria de la capătul prăjinii, păienjenișul cuibărit prin colțuri. Sînt ditamai miniștrii actualului cabinet. Miniștrii care se chelfănesc de le merg fulgii.

O scurtă recapitulare a întîmplărilor găzduite în ultimul timp de echipa care conduce țara ne-ar trimite cu gîndul la o șatră de țigani în plină păruială după o beție zdravănă și înaintea prăbușirii într-un somn de moarte.

Se bat, mai întîi, miniștrii între ei, indiferent că sînt sau nu din partide diferite. Țărănistul Ștefan Drăgulescu, ministrul Sănătății, răcnește la țărănistul Mircea Ciumara, ministrul Finanțelor, că vrea bani la rectificarea bugetului. Mircea Ciumara îi răspunde: Hai sictir! Și pentru că șeful de la Sănătate insistă, Mircea Ciumara se întoarce și-l scuipă. El le-a dat bani destui celor de la Sănătate. Numai că aceștia i-au prăpădit pe prostii. Țărănistul Gavril Dejeu, ministrul de Interne, îl acuză pe liberalul Valeriu Stoica, ministrul Justiției, că judecătorii i-ar favoriza pe cei corupți. Valeriu Stoica îi zice și el una de mamă lui Gavril Dejeu. Mircea Ciumara declară că în România reforma bate pasul pe loc. Simțindu-se atins, țărănistul Ulm Spineanu, ministrul Reformei, îi răspunde că, dimpotrivă, reforma galopează. Atît de tare că s-ar putea s-o vedem, nu peste mult timp, prăbușindu-se într-o rîpă.
Cu cai cu tot.

Alte și alte războaie merită doar amintite. Victor Ciorbea critică Externele. Responsabilul de sector, Adrian Severin, îi răspunde cu o înțepătură. Liberalul Călin Popescu-Tăriceanu, ministrul Industriei și Comerțului, se ciorovăiește cu Ștefan Drăgulescu, ministrul Sănătății, pe tema medicamentelor compensate.

Sămînța vrajbei a încolțit și în interiorul aceluiași minister. Șefi și subordonați apar împreună la conferințele de presă nu pentru a vorbi despre cum rezolvă departamentul problemele ce-i revin, ci pentru a se porcăi zdravăn. Așezați la aceeași masă, în fața jurnaliștilor care notează de zor, și a camerelor de luat vederi, care înregistrează nemiloase, țărănistul Florin Diaconescu, secretar de stat, și șeful lui, țărănistul Virgil Petrescu, ministrul Educației Naționale, se acuză reciproc. Unul îl vorbește de rău pe celălalt. Fiecare privind în lături, să nu-i întîlnescă ochii tovarășului de partid. Secretarul de stat, pedistul Emanuel Albu, îl pîrăște presei pe Gavril Dejeu, ministrul de Interne, că i-a luat Poliția de frontieră. Gavril Dejeu îi arată cotuʼ. Pe toți, de la Victor Ciorbea pînă la portarul de la Palatul din Piața Victoriei îi muștruluiește Varujan Vosganian. Retras într-un colț, ca un dulău, liderul Alternativei României hămăie la toată lumea.

Acestă atmosferă din Guvern amintește izbitor de cea descrisă de George Topârceanu în cunoscuta sa poezie „Primăvară”:
„Toată lumea din ogradă / Cîntă fără pauză. / Doi cocoși se iau la sfadă / Nu știu din ce cauză. (…) Doar Grivei, bătrînul, n-are / Cu ce roade oasele / Că de cînd cu Postul mare, / Toate-i merg de-a-ndoaseel, / Pentru cîte-a tras, sărmanul, / Cui să ceară daune?… / Drept sub nasul lui, motanul / A venit să miaune. / Dar acum l-a prins potaia / Și-a-nceput să-l scuture… / Peste toată hărmălaia / Trece-n zbor un fluture.”

Ușor de identificat, prin raportare la situația din actuala Putere, personajele din versurile zglobii ale lui George Topârceanu. Mai greu ar fi cu fluturele, care trece în zbor peste toată hărmălaia. Acesta ar putea fi, păstrînd proporțiile, președintele Emil Constantinescu. N-a declarat domnia sa, la întoarcerea din turneul întreprins în Japonia și Indonezia, că nu va mai interveni pentru aplanarea conflictelor din coaliție? Precum fluturele lui Topârceanu, domnia sa zboară nestingherit peste toată hărmălaia guvernamentală. Numai că, spre deosebire de fluturele din poezie, domnia sa nu-și va putea permite să plutească la nesfîrșit peste ciorovăiala din ograda numită cabinetul Ciorbea. Nu de alta, dar dacă sfada asta fără cauză va mai continua, în timp ce țara se face praf și pulbere, s-ar putea să se pornească o vijelie care să dea de pămînt și cu fluturii!

N.B. După ce ați citit acest text, sînt sigur că v-ați întrebat, ca și mine: Cine sînt personajele din acest text, domnii miniștri care conduceau țara în urmă cu 21 de ani?
Cu excepția lui Călin Popescu Tăriceanu și, hai să admitem asta! Varujan Vosganian, toți cei despre care scriam eu cu atîta sîrg în urmă cu 21 de ani sînt dispăruți azi nu doar din viața politică, dar și din viața publică.
Iată o altă explicație a hăului în care ne aflăm:
Efemeritatea vedetelor din politica românească.