Ginghis Han: „Un lucru bun e totdeauna lucrul dus pînă la capăt”

Rar mi-a fost atît de greu să urmăresc un serial ca Britania, de pe HBO. Dacă merg pînă la capăt, pînă la finele sezonului 3, o fac din încăpățînarea de a nu renunța la un lucru început deja, conformîndu-mă vorbei lui Ginghis Han – Un lucru bun e totdeauna lucrul dus pînă la capăt. Britania se petrece în timpul celei de a doua invazii romane, cea care a dus la cucerirea Angliei pînă la linia marcată secole mai tîrziu de Zidul lui Adrian. Cucerirea Angliei a fost o realitate istorică. Ea a început cu debarcarea a patru legiuni conduse de Aulus Plautius, guvernator al insulei între 43-46. Pentru a reuși cucerirea, generalul își asumă ca obiectiv distrugerea druizilor, preoții care, în numele zeilor cu care pretindeau că sînt în contact, manipulau și manevrau triburile. De aici plecînd serialul are drept fir roșu teza lui Aulus Plautius potrivit căreia Iulius Cezar a eșuat în prima încercare de cucerire a Angliei, pentru că nu i-a ucis mai întîi zeii. Nimic deosebit pînă acum. Absența izvoarelor istorice, credința romanilor că, la fel ca Germania, Anglia e bîntuită de fantome, crea condițiile pentru un serial în care fantasy să conviețuiască cît de cît cu adevărul psihologic. Numai că serialul o ia razna de tot. Imitare de a dreptul a serialului Game of Thrones, Britania aduce în scenă Armata morților, magia neagră, intervenția zeilor locali. Și Game of Thrones pornea de la realități istorice pentru a o lua razna în fantastic. Așa cum am mai scris, acest fantastic părea natural, deoarece el izvora din real. Trecerea de la real la fantastic are loc la marii scriitori magici – Gogol, Marquez, Swift – pe nesimțite. Cititorul merge cu autorul pe drumul realului și e atît de fascinat de acest drum încît nici nu-și dă seama cînd drumul a dispărut pentru a face loc lumii fantasy. Această trecere rapidă dă lumii din Game of Thrones credibilitate la fel de tare ca în cazul lumii reale. Dragonii, morții trec drept personaje reale. Contribuie la această impresie de lume fantastică înzestrată cu puterea de convingere a lumii reale și complexitatea psihologică a personajelor. Reale sau fantasy, personajele sînt de forță shakesperiană. Telespectatorul se neliniștește la invazia Morților de dincolo de Zid, pentru că el s-a atașat de personajele de dincoace de Zid. Nimic din acestea în Britania. Generalul e un personaj plat. Druizii sînt mărginiți sufletește de puterile lor supranaturale. Nici un rege și nici o regină nu reușesc să fie personaje vii, măcar în planul bătăliei pentru putere.

Game of Thrones nu pretindea că surprinde un șir de evenimente petrecute în realitatea istorică. Serialul avea o planetă proprie, lesne de pus pe o hartă. De aceea, urmărind Game of Thrones nu te gîndeai o clipă să raportezi cele văzute la datele de istorie. Personajele din Britania, cel puțin din lumea romană, sînt personaje istorice. Raportarea lor minimă la adevărul istoric descumpănește. Claudius a venit în Anglia cu armata de elefanți. El nu-și putea permite să-l umilească pe general. În Britania Claudius e un imbecil care vine pe un elefant și e atît de nevolnic în înțelegerea Angliei încît te întrebi de ce a ordonat el invazia. Dar tot tu îți răspunzi, luînd serialul în serios:
Pentru că așa a vrut Aulus Plautius. Nici în legătură cu acesta nu e prea clar dacă a invadat Anglia ca s-o cucerească sau ca să se războiască cu Armata morților.