Golo și Gelo

            Ritmul lecturii este preluat de ritmul naturii în Măria-Sa, Puiul Pădurii (Editura Cartea Românească, 1931), roman considerat de Mihail Sadoveanu printre cele mai bune scrieri ale sale.

Întoarsă la Iași după al doilea război mondial, Otilia Cazimir avea să recupereze doar tartajul, câteva pagini și singurul autograf dintr-o colecție întreagă, scris mărunt și citeț, înscris pe coperta interioară a acestei cărți, ca amintire a tuturor volumelor lui Sadoveanu, primite de-alungul anilor de la autor și risipite acum în urma ei. Scrisă într-una din încăperile Casei cu Turn din Copou, după un obicei pe care îl avea de a-și tot schimba biroul în căutarea ritmului, Puiul Pădurii preia o veche legendă străină inspirată de o minune a Fecioarei Maria.[1] Dintr-o listă întreagă notez doar Sfintele amintiri (1926), Creanga de aur (1933), Hanu Ancuței (1928), Uvar (1932) sau Ucenicia lui Ionuț (1935), toate scrise „pe deal”, la Iași.[2] Poate doar Baltagul (1930) să fi umbrit din primirea la public a acestei prelucrări, apărut cu un an înaintea sa, și mai ales mult mai atrăgător pentru motivele populare, spre deosebire de Legenda Genovevei din Brabant de pe valea Mosel, în partea de vest a Germaniei, la confluența cu fluviul Rhin. Peștera Genovevei (Genovevahöhle) este o atracție turistică la capătul a mai multor posibilități de drumeții, aproape de Kordel, în Renania-Palatinat.

Eu am aflat despre această carte, primită cadou în ediția princeps, de la maestrul Ion Cristoiu.[3] Am cumpărat apoi de la Anticariatul Doamnei o carte veche – La Légende de Geneviève de Brabant et ses versions roumaines – scrisă de N.N. Condeescu și publicată de Academia Română în 1938, valoroasă pentru cercetarea variantelor și discuția purtată de autor cu Mihail Sadoveanu în februarie 1933.

Așa am aflat că Legenda a intrat la noi pe filieră poloneză și ucraineană, după versiuni în limba germană, aduse de mitropolitul Kievului, Petru Movilă (1596 – 1647), fiul lui Simion Movilă, domnitor al Țării Românești și al Moldovei.[4] În 1838 apare Istoria Genovevei de Brabant, o traducere din franceză semnată de Grigore Pleșoianu, după povestea lui Schmid, apărută într-o colecție îngrijită de Ion Heliade Rădulescu, cu o difuzare mai largă față de cărțile bisericești anterioare. Până la ediția Steinberg din 1915 au fost scoase opt reeditări ale acestei povești clasice, toate pline de greșeli sau absurdităti care alterau pasaje întregi. Meritul lui Sadoveanu, uitat astăzi, a fost acela de a fi corectat și îngrijit o nouă ediție a traducerii lui G. Pleșoianu prin apariția din 1910, tipărită în caractere mari, în colecția „Casa Școalelor”, sub patronajul Ministerului Român al Instrucției Publice și destinată bibliotecilor din mediul rural. Concluzionând, vechea legendă a avut parte la noi de patru sau cinci traduceri pe durata a două secole și jumătate. Sadoveanu a păstrat în minte ideea legendei Genovevei timp de douăzeci de ani până la apariția romanului său, Măria-Sa, Puiul Pădurii, scris în doar trei săptămâni. Figura copilului și educația sa stau la baza construcției, chiar dacă scriitorul apelează la niște trucuri forțate pentru a-și lega personajele de spațiul moldovenesc.

Mihail Sadoveanu nu este un contemplativ care „iubește” natura. Pentru el ziua ia sfârșit când pârâul tace. El merge dincolo de emoția unui peisaj izolat și a unei simple descrieri, „așa cum soarele nu lucește pentru noi, cât pentru sine.” Natura este sublimată, prinde glas și trăire, fiind încadradată într-un ciclu firesc și fragil de ordonare a elementelor care o compun, demne de o percepție fină, și indispensabile funcționării unui mecanism complex și echilibrat, reglat la timpul potrivit. Niciun ecologist închipuit n-ar sta în picioare după citirea celor mai frumoase pagini ale acestei cărți, iar susținătorii „verzi” s-ar zdruncina de-a dreptul la contactul cu Natura devenită personaj în sine, cu Sadoveanu în rol de ceasornicar al vieții, el singur capabil de a-i simți vibrația „prin pământ”. Orice slogan ONG sau vreun act individual de cumpărare a conștiinței civice, de care ar trebui să ne „simțim” cu toții azi răspunzători, sunt demascate și reduse la stadiul unui demers ridicol, datorită controlului absolut al secvenței naturii din Puiul Pădurii.  Legenda despre Genoveva din Brabant transpusă în Măria-Sa, Puiul Pădurii a fost sursa de inspirație, oferind doar cadrul de început și sfârșit pentru o reprezentare a structurii Vieții sub forma unui triunghi, urmărit pe durata a șapte ani, cu mama, copilul și pădurea în cele trei colțuri ale sale.

„Doar Doamna Genoveva simțea viața în inima pădurii, cum o simțea în sine și în copil. Zilele picurau sure una după alta; însă miracolul renașterii sta în toate. […] Știa acum că-l are pe Dumnezeu nu numai în sine, ci în toată împrejurimea.”

Spre deosebire de celelalte prelucrări apărute în Europa din secolul al XVII-lea încoace, Sadoveanu este original prin tablourile pădurii în mișcare, reduse la câteva rânduri în versiunile altor scriitori, dar și prin construcția a două personaje: câinele Gelo și nebunul Golo. Îngemănarea numelor, poate deloc întâmplătoare, îi leagă la nivelul ideii de loialitate și recunoștință. Și în viață, în contactul cu apropiații, Sadoveanu stăpânea noțiunea ingratitudinii oamenilor, fără a se lăsa iluzionat în așteptări.

„ – De ce te miri? E foarte natural, psihologicește. Cel ajutat se vede pe o treaptă inferioară binefăcătorului. Parcă-i pus în inferioritate. Se simte jignit, și această jignire n-o poate uita toată viața, nutrind o permanentă ostilitate împotriva binefăcătorului.”[5] (M. Sadoveanu)

Dacă „zăvodul Gelo” este fidel stăpânului și un aliat al fiului trezit la viață în mijlocul naturii, cel de-al doilea, un mercenar pribeag pe nume Golo, cu semne clare de obsesie încă de la început, nu are nicio urmă de recunoștință față de Comitele Sigfried, cel care-l salvase inițial, dându-i șansă și statut la curtea sa. Golo face o pasiune dusă până la nebunie pentru soția acestuia, Doamna Genoveva, trecând orbește spre „Saltul Diavolului”, după numele râului din preajma castelului și mai ales după rânduiala fatalității, întâlnită adeseori la Sadoveanu.

„Pasiunea care creștea de mult în el ca o logică neînduplecată a destinului îl înăbușea și-i tulbura judecata. Îi tulbura judecata noastră obișnuită, ascuțind însă pe cealaltă a nenorocirii și a nebuniei. În zbaterea lui furtunatică, scornea în sine, realizându-le în fantezie, felurite mijloace care să frângă voința aceleia pe care o dorea.”

În mintea mea coperta potrivită unei reeditări l-ar avea în prim plan pe dulăul Gelo, „un zăvod mare, negru și zbârlit ca un demon”, surprins mai ales la nivelul capului, „în jurul botului zbârleala și încâlcitura părului erau fantastice.” Deși înfiorător, „Gelo e mai înțelegător decât toți și are în ochii lui ceva de om.” Un detaliu care l-ar duce pe cititor în mod natural cu gândul la celălalt personaj, Golo, cu privirea-i neagră „de departe, din umbra infernului”, cuprins de „starea de exaltare vecină cu nebunia.”

„Îi intra sufletul ca într-o peșteră fără ieșire.”

Sadoveanu este mai actual ca oricând. Imaginea copilului crescut în pădure, extremă fiind, repoziționează cititorul de azi forțându-i reflecția spre căutarea unui echilibru în dezvoltarea individuală. Tripticul vieții lui Benoni ține de ascuțimea inteligenței cu timpul alocat gândirii, capacitatea de imaginație „care-l fura spre o lume alcătuită arbitrar” și de un simț al observației.

Bougy-Villars, 13 aprilie 2026

[1] Criticul literar Alex. Ștefănescu a povestit pe scurt acest roman în articolul său, Am citit o veche legendă, România Literară, 2023, https://romanialiterara.com/2023/07/am-citit-o-veche-legenda/

[2] Casa cu turn, fosta reședință a lui Mihail Kogălniceanu, de pe Aleea Sadoveanu, nr. 12 din Iași, devine Muzeul „Mihail Sadoveanu” în 1980, la inițiativa lui Constantin Mitru. În iarna lui 1918, când scriitorul s-a mutat la Iași, o parte din casă era ocupată de alți chiriași, printre care Maria Cantacuzino, găzduindu-l și pe George Enescu. După optsprezece ani de reședință la Iași, mutându-se la București, Sadoveanu a donat proprietatea din Copou Facultății de Agronomie. Casa cu turn este închisă publicului din ianuarie 2024 pentru o durată nedeterminată, făcând anterior obiectul unui litigiu de revendicare imobiliară timp de 10 ani, soluționat definitiv cu păstrarea patrimoniului de către Muzeul „Mihail Sadoveanu”, blocând totodată orice lucrări de reabilitare și consolidare în tot acest timp. https://www.muzeulliteraturiiiasi.ro/muzeul-mihail-sadoveanu/

[3] Ion Cristoiu, Din nou despre Sadoveanu marele Ecologist, https://www.cristoiublog.ro/din-nou-despre-sadoveanu-marele-ecologist/

[4] Ioanikié Galeatowski, rector al mănăstirii „Fraternitatea Ortodoxă” din Kiev, școlit la Academia lui Petru Movilă, a fost autorul a două lucrări: „La Clé de la Conscience” (un exemplar se află la mănăstirea Putna) și „Le ciel nouveau”, ambele scrise în limba slavonă. Cea de-a doua, publicată la Liov în 1665 și dedicată Anei Movilă, fiica lui Ieremia Movilă, conține peste 400 de minuni ale Fecioarei Maria, printre care și Legenda Genevevei din Brabant, descrisă pe o pagină. Domnitorul Vasile Lupu a fondat la Mănăstirea Trei Ierarhi o imprimerie și o școală (1639), publicând aceste lucrări și aducând la Iași profesori de la Kiev.  În 1726 mitropolitul Iașului copiază toate colecția de minuni. Sursa N.N Condeescu

[5] Ei l-au cunoscut pe Sadoveanu, ed. îngrijită de Ctin Mitru, Ed. Ion Creangă, București, 1973.