Cu Memoriile lui Gorbaciov am ajuns la parvenirea sa în fruntea PCUS și a statului sovietic. Evenimentul, dovedit ulterior de importanță națională și mai ales universală, a avut loc pe 11 martie 1985. Politbiroul (Biroul politic) mai întîi și Comitetul Central mai apoi l-au desemnat în unanimitate pe Mihail Gorbaciov ca noul Țar de la Kremlin. De-a lungul cărții sale, oprindu-se asupra diferitelor momente cruciale din viața sa și a țării sale, fostul lider sovietic reclamă o analiză aprofundată a felului în care s-au produs diferite evenimente. În cazul alegerii sale ca secretar general, Mihail Gorbaciov e deosebit de expeditiv. Cel care cunoaște bătălia pentru putere de la nivelul Kremlinului, mai ales după ce a citit partea în care Gorbaciov descrie desemnările lui Andropov și mai apoi ale lui Cernenko, dibuie de îndată că ceva nu e în regulă. Prima desemnare și cea mai importantă a avut loc în Politbiro. Citind Memoriile lui Gorbaciov ai impresia că după moartea lui Cernenko, nimeni din interiorul puterii comuniste nu-și dorea funcția de secretar general. Cei de la care ne-am fi așteptat să tragă sfori pentru a obține nominalizarea, în condițiile în care decedatul nu lăsase un înlocuitor, la ședința Politbiro, se grăbesc să-l propună pe Mihail Sergheievici Gorbaciov.
Erau aceștia fascinați de personalitatea fostului secretar cu Agricultura?
Se afirmase spectaculos Mihail Gorbaciov o dată intrat în conclavul zeilor prin revoluționarea Agriculturii?
Nici vorbă.
Atunci de ce-l propun grei precum Gromîko, Tikhonov? Descriind atmosfera de entuziasm de la Plenara CC, ținută după ședința Politbiroului, Gorbaciov vrea să ne sugereze că greii partidului au ținut cont de simpatia de care se bucura tînărul lider în rîndul activiștilor. Mai înainte însă, tot Gorbaciov povestise că Plenarele nu făceau altceva decît votau entuziaste propunerile Politbiroului. Explicația desemnării lui Gorbaciov fără a o luptă aprigă, tipică lumii comuniste și nu numai, pentru că bătălii crunte pentru putere sînt în toate partidele și în toate găștile, stă în poziția dobîndită de el pe timpul lui Andropov. Încă de pe vremea bolii lui Andropov, Gorbaciov prezida ședințele Biroului Politic prin rotație cu Cernenko. Mult mai important el răspunde de facto de Secretariat. Cum Cernenko era deja pe moarte cînd a devenit secretar general, prezidarea ședințelor de Birou Politic au rămas în seama lui Gorbaciov. Cernenko a fost de acord. Și asta din simplul motiv că Gorbaciov era un ins deștept, dotat, dar de o slugărnicie inteligentă, subtilă, care făcea plăcere șefului, încîntat să vadă o astfel de personalitate ascultîndu-l și nu dîndu-se mare. De fapt, așa cum sugerează el în Memorii, Gorbaciov a fost favoritul lui Andropov și cred că și al KGB-ului. În cazul Gorbaciov a funcționat explicația alegerii lui Nicolae Ceaușescu în funcția supremă. Greii partidului, toți bătrîni, erau dați gata de comportamentul de nepoțel al lui Nicolae Ceaușescu față de ei. Cel mai tînăr membru al conducerii, conducătorul Organizatoricului, Nicolae Ceaușescu știa să fie respectuos ca orice tînăr bine educat cu bătrînii. Ascultarea bătrînilor nu făcea parte din slugărnicie, ci din respect. Dacă un bătrîn s-ar fi purtat cu ei asemenea tînărului Ceaușescu, respectivul ar fi fost privit cu suspiciune. La fel și cu Mihail Gorbaciov. Tînăr prin raportare la ceilalți membri ai conducerii, el nu putea fi altfel decît respectuos cu aceștia. N-a contat un timp în lupta pentru putere de la Kremlin, deoarece era din altă generație decît matusalemicii. De aceea bătrînii au optat pentru el. De aceea și Gorbaciov, în Memorii, nu merge la rădăcina lucrurilor.
*
Congresul PMP a ales-o pe Elena Udrea președinta partidului. Noroc sau inspirație, ținerea Congresului sîmbătă, 7 iunie 2014, într-un timp de moleșeală a scenei politice, a făcut ca presa să manifeste interes față de eveniment. Deși bateria de talibani a consumat multă muniție pentru a-i convinge pe cei peste o mie de delegați să alege în fruntea partidului un viteaz de pe Facebook, Congresul a optat pentru Elena Udrea. Pentru mine n-a fost o surpriză. Nu numai pentru că mă număr printre puținii jurnaliști care pariază pe Elena Udrea, și nu azi de ieri, ci din 2005, cînd plecarea de la Cotroceni trecuse pentru mulți drept un hop de destin, dar și pentru că îmi dau seama de importanța crucială a acestei alegeri pentru Traian Băsescu. Nu deoarece ar fi amorezat de Elena Udrea, ci pentru că aceasta e singura care-i poate oferi acest partid după decembrie 2014 ca ambarcațiune pentru a pluti mai departe pe apele politicii autohtone. Surpriza Congresului, bine gîndită, o dă desemnarea lui Cristian Diaconescu drept candidat pentru prezidențiale. Am o părere bună despre Cristian Diaconescu. Prin urmare nu voi trece în revistă avantajele sale în cursa pentru Cotroceni. Voi remarca însă un lucru: Cristian Diaconescu de un anumit profil: calm, serios, reținut, fără ceea ce se numește carismă. Nu e singurul politician de această factură care candidează. MRU, Mircea Geoană, Klaus Iohannis sunt și ei asemănători lui Cristian Diaconescu. Dacă se va înscrie în competiție și Teodor Meleșcanu, cum se zvonește, vom remarca imediat: Toți candidații la Președinție seamănă cu George Maior. Prietenii știu de ce.
Numele de familie rusesc „Tikhonov” – forma din varianta franceză a „Memoriilor” lui MS Gorbaciov invocată – se impunea a fi transliterat după regulile limbii române, așadar, acela e Nikolai Tihonov (1905-1997, președinte al Consiliului de Miniștri al URSS, 1980-1985). În cazurile Gromîko (Gromyko, fr.) și Cernenko (Tchernenko, fr.), regula s-a aplicat. Unde-i consecvența?