Grecia a devenit capitalistă, fără să vrea, iar România a devenit comunistă. Tot fără să vrea

Alegerile legislative din Grecia din 10 octombrie 1993 au adus cu ele victoria Mișcării Socialiste Panelenice (PASOK), formațiune de stînga condusă de Andreas Papandreu.
Presa occidentală (la vremea respectivă încă profesionistă, pentru că nu eșuase la examenul Pandemiei și al Războiului din Ucraina) a văzut în această victorie revenirea Greciei la socialism, dat fiind că programul PASOK amintea mult de naționalist-comunismul din România primilor ani postdecembriști. De acord cu această poziție, în comentariul Un tîrg istoric din Evenimentul zilei, 14 octombrie 1993, am căutat să explic momentul din Grecia prin raportare la istoria imediat postbelică a țării:

Politicienii, analiștii se întreabă mirați cum de-a putut vota Grecia un program de o asemenea demagogie. Greu de crezut, fie și de un ageamiu în materie de economie, că promisiunile electorale ale lui Andreas Papandreu vor putea fi îndeplinite. Mirarea unor politicieni și analiști n-are justificare. Votul grecilor e mult mai explicabil decît s-ar putea crede. Grecia a fost și rămîne o țară eminamente comunistă. Capitalismul i-a fost impus de englezi și de americani, împotriva felului ei de-a fi. Dacă n-ar fi fost englezii și americanii, Grecia ar fi fost una din țările lagărului socialist și, probabil, după cîteva decenii de experiență dictatorială, ar fi trecut și ea la capitalism. Că în această țară capitalismul a învins destul de greu ne-o arată evenimentele din timpul și de după încheierea celui de-al doilea război mondial. În timpul ocupației nemțești, Rezistența grecească e dominată de comuniști. Refugiat la Cairo, Regele încearcă să încurajeze elementele care îi sînt favorabile. Guvernul său e însă urît în întreaga Grecie. La 4 aprilie 1944, echipajele a cinci unități ale flotei grecești aflate în portul Alexandria se răscoală cerînd proclamarea Republicii și constituirea unui nou guvern. În spatele revoltei se află Elas, organizație comunistă a Rezistenței grecești, care crease, la 26 martie 1944, un Comitet de Eliberare Națională și ceruse intrarea în guvernul de la Cairo. Insurecția e înăbușită de către englezi. Sesizînd pericolul, Londra îl convinge pe Rege să lărgească bazele guvernului său. Conservatorul Tsouderos e înlocuit cu liberalul Georges Papandreu. La Conferința de la Beirut a reprezentanților tuturor combatanților se hotărăște ca cinci membri ai Comitetului de Eliberare Națională să intre în guvern. La 14 octombrie 1944, aliații eliberează Atena, și la 18 octombrie guvernul Papandreu se instalează în capitală. Comuniștii nu sînt însă mulțumiți de poziția pe care o au în guvern. Ei vor întreaga putere. La 1 decembrie, comuniștii demisionează din guvern. La 3 decembrie 1944, ei organizează o demonstrație monstruoasă la Atena. Ei se opun ordinului dat de Papandreu de a dizolva forțele lor armate. La 6 decembrie, urmare a evenimentelor sîngeroase petrecute cu prilejul demonstrației, izbucnește insurecția. La 24 decembrie, Churchill debarcă la Atena și preia comanda operațiunilor. El creează o regentă încredințată Monsegniorului Damaskinos, Arhiepiscopul de Atena, și obligă pe Regele George al II-lea să facă o declarație prin care acceptă un referendum în chestiunea regalității. Sub presiunea trupelor engleze, Elas capitulează la 12 februarie 1945. La 31 martie 1946, au loc alegeri care, dirijate de englezi, aduc o majoritate de dreapta. La 2 septembrie 1946, un referendum supravegheat de trupele engleze se pronunță în favoarea regalității. Lucrurile nu se încheie însă aici. Elas continuă lupta și obține victorii pe teren. Cum Anglia nu mai poate face față, intră în joc americanii, care iau locul englezilor. La 12 martie 1947, Congresul american aprobă propunerea lui Truman de a acorda Turciei și Greciei suma de 400 de milioane de dolari și de a trimite în acele țări personal civil și militar. Luptele dintre americani și comuniștii greci durează pînă la 16 octombrie 1949, cînd cei din urmă depun armele. E limpede că fără intervenția englezilor, mai întîi, și a americanilor, mai apoi, Grecia ar fi fost o țară comunistă. Englezii, mai ales, au acționat pentru că au avut mînă liberă de la Stalin. La întîlnirea de la Moscova dintre Churchill și Stalin, pe celebra hîrtie, liderul britanic a propus următoarea împărțire a influenței în Grecia: URSS – 10 la sută, aliații – 90 la sută. Grecia e, de altfel, o obsesie a lui Churchill, care vrea să-și asigure, prin influența în această țară, libertatea drumurilor către India. Stalin va respecta pactul și va lăsa să triumfe capitalismul în Grecia. Moneda de schimb? România. La întîlnirea din 9 octombrie, Churchill propune în ceea ce privește România procentul de 90 pentru URSS și de 10 în favoarea aliaților. Astfel, dintr-un tîrg istoric, Grecia a devenit capitalistă, fără să vrea, iar România a devenit comunistă. Tot fără să vrea.