Gura dușmanului de clasă adevăr grăiește

În primăvara lui 1951, Editura de Stat pentru Literatură și Artă trimite în librării un cărțoi de 666 de pagini, format mijlociu, sub titlul Drum fără pulbere și semnat de Petru Dumitriu.
Cronicile tipărite în scurt timp și respirînd de la un capăt la celălalt entuziasm nemărginit, țin să menționeze că producția editorială e dedicată unui șantier în plină activitate:
Cel al Canalului Dunăre-Marea Neagră.

Despre această lucrare, diferită de cea angajată în anii Ceaușescu, istoria României contemporane notează următoarele:
În ședința Biroului Politic al C.C. al PMR din 25 mai 1949 se decide începerea lucrărilor la o construcție gigantică, șocantă dacă ne gîndim la situația economică a țării:
Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Lucrările au debutat efectiv în vara lui 1949 prin ceea ce se numește organizare de șantier: construcția barăcilor, artere de circulație, înființări sau modificări de căi ferate. Mîna de lucru e asigurată de muncitori aduși sau veniți din toată țara, de militari în termen și de deținuți (inclusiv politici).

O normă a proletcultismului aflat în plin avînt în 1951 cerea ca literatura și arta să reflecte construcția socialistă cu promptitudinea tipică, în mod obișnuit, gazetăriei și, eventual, publicisticii. Pentru a răspunde acestei comenzi, literații se grăbesc să publice versuri și reportaje literare despre ceea ce propaganda epocii numea șantierele noii vieți.

Drum fără pulbere, scris de cel care va fi peste cîțiva ani autorul capodoperei Cronică de familie, aduce în spațiul public o surpriză uriașă.
Cele 666 de pagini nu alcătuiau un volum de articole gazetărești, nici măcar unul de reportaj literar, ci un roman.
Deși spațiul de desfășurare aparținea realității de tip gazetăresc – șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră – cu mici excepții, Gh. Dej, de exemplu – personajele și întîmplările țineau de ficțiune.

O altă surpriză a cărții trimitea la subiect.
Fără a neglija binecunoscuta reflectare a entuziasmului cu care oamenii muncii săpau la Canal, romanul aborda cu precădere ceea ce epoca denunța drept uneltirile dușmanului de clasă, uneltiri care, pînă la urmă, erau depistate și demascate de oamenii muncii cinstiți avîndu-i în frunte pe comuniști.

Dînd curs unei norme din anii respectivi, uneltirile dușmanului de clasă îmbracă forme felurite și, mai ales, perfide, obligînd oamenii muncii (în nici un caz Miliția sau Securitate) la eforturi de indiscutabilă natură polițistă pentru a le depista.

Unul dintre acestea constă în răspîndirea zvonului că lucrarea e condamnată la eșec.
Profesorul Lăzărescu înfățișat de Petre Dumitriu ca lăsat la catedră „în ciuda vechilor sale cîrdășii cu băncile germane și cu partidele burgheze”, tipic dușmanului de clasă, așadar, îi spune tînărului inginer Pangrati, plasat în roman ca prototip al intelectualului de tip nou:

„– N`are să se facă! Nu, lasă, știu ce-ia să spui. Ai să repeți ce-am mai auzit. Că au făcut niște tuneluri, niște căi ferate. Știu; dar asta încă nu `nseamnă nimic. Canalul e cu totul altceva, e o lucrare cum nu se mai află în Rusia, în Germania, și apoi cele mari, Suez, Panama. E peste posibilitățile economiei noastre. E exclus! N`o să se facă! Te duci să muncești la un lucru utopic, absurd, început de niște inconștienți care n`au idee de problemele unei atari construcții – probleme geologice, hidraulice, de echipament, de organizare, de comunicații, într-un cuvînt, de posibilității care le depășesc pe ale economiei noastre!” (Petru Dimitriu, Drum fătă pulbere, ESPLA, București 1951).

În 1951, în toiul lucrărilor la Canal, romanului lui Petru Dumitriu, îndeplinind sîrguincios o normă a epocii, susține că imposibilitatea de a face o asemenea lucrare e o teză a dușmanului de clasă.
Ce ne spune însă Istoria?

Cu toate sumele imense investite, lucrările au mers anapoda. Lucru perfect explicabil.
Canalul Dunăre-Marea Neagră era peste puterile economice și de organizare ale României de la vremea respectivă.

După moartea lui Stalin, Canalul a fost una dintre primele lucrări faraonice la care s-a renunțat.
La 17 iulie 1953, prin hotărîrea Consiliului de Miniștri, încetează oficial lucrările de construcție.

Însăși conducerea de Partid și de stat ajunge la concluzia că angajarea unui asemenea lucrări fusese o aventură imposibilă, al cărei final nu putea fi decît eșecul.
Păi asta o spune și dușmanul de clasă, în Drum fără pulbere, romanul din 1951.
Gura dușmanului de clasă adevăr grăiește!