Gustul publicului românesc pentru telenovelă în receptarea politicii

La 13 martie 1907, incapabil să oprească revolta țărănească, guvernul Conservator al lui Gheorghe Gr. Cantacuzino își dă demisia. Carol I îi cheamă pe liberali la guvernare. La 12 martie 1907, guvernul D.A. Sturdza depune jurământul în fața Regelui. La 13 martie 1907, noul guvern apare în fața Camerelor reunite ale Parlamentului. Se petrece, în acest moment, un fapt unic în istoria politicii dâmbovițene, tradițional marcată de certuri mahalagești. Majoritatea, deși alcătuită din Conservatori, aplaudă guvernul Liberal, impus de Rege. Liderii conservatori merg la tribună pentru a ține discursuri lăcrimoase despre împăcare. Au loc scene de un patetism ridicol. Caragialean, i-am spune. Pentru că teatralismul politic născut din interesul crâncen i-a dat lui Caragiale miraculoasa hrană pentru satira sa. Caragiale nu e doar un mare scriitor. E și un mare analist politic. Un scriitor politic, îi putem zice. Drept urmare, momentul din Parlament nu e folosit pentru o nouă Scrisoare pierdută. În 1907, Caragiale își încheiase opera literară. Ca satiric, spusese tot ce era de spus în materie de politichie românească. Celebrul eseu 1907. Din primăvară până-n toamnă îi dă scriitorului prilejul unei radiografii a momentului cu instrumentele analistului politic. După ce dezvăluie mecanismul unui paradox — guvernul conservator acceptă bucuros să dea putere celor mai mari dușmani ai săi, deși deținea majoritatea parlamentară, Caragiale notează:

„Au urmat, în Camere, duioase scene teatrale… în publicitatea românească, foarte înclinată la ocaziuni mari către nota sentimentală, astfel de exibițiuni se numesc «scene înălțătoare». Toată lumea a plîns, miniștri de azi, miniștri de ieri, deputați, senatori, publiciști, reporteri și tribune publice; și-n fața lumii acesteia atît de emoționate, doi mari între mari fruntași, un conservator și un liberal, s-au strîns în brațe cu efuziune și s-au sărutat solemn, spălînd cu lacrimi fierbinți tot trecutul — care, ce-i drept, cam avea nevoie de spălat: în căldura luptelor de pînă ieri a celor două facțiuni, primul nu numea pe al doilea decît «trădător de neam», iar acesta pe acela «fiul lui Belzebut».“

Comentariul se năpustește asupra uluitoarei răsturnări de alianțe. Până mai ieri adversare de moarte, cele două formațiuni — Partidul Național Liberal și Partidul Conservator – își dau mâna pentru a face față unui adversar comun, ivit pe neașteptate: țăranii răsculați. Alianțele surprinzătoare sunt o constantă a politicii. Nu numai pe vremea lui Caragiale, dar și ulterior. După lovitura de stat a lui Carol al II-lea, foștii adversari — liberalii și țărăniștii — se aliază împotriva dictaturii regale. După 1944, PNL și PNŢ sunt în același vehicul de luptă împotriva unui adversar neprevăzut: Partidul Comunist. Astfel de alianțe sunt posibile. Numai că una dintre condițiile pentru care ele nu riscă să fie incredibile e absența tărăboiului teatral. Puterile Occidentale nu s-au afișat drept adversare de moarte ale Uniunii Sovietice. Drept urmare, răsturnarea de alianțe de la începutul războiului n-a șocat opinia publică. După marea conflagrație mondială, noua relație — de dușmănie — cu URSS s-a făurit treptat-treptat. N-a fost anunțată peste noapte.

Genului satiric al lui Caragiale i-a stârnit iritarea teatralitatea ieftină a răsturnării de alianțe. Anterior momentului 1907, liberalii și conservatorii cultivaseră adversitatea ostentativă, lărmuitoare, definită prin gesturi și declarații publice șocante. Acum, amiciția era, la rându-i, cea proclamată zgomotos. În privirea asupra scenei politice din vremea sa, Caragiale e un dușman crâncen, de moarte, al artificialității. Ca toți marii satirici, autorul „Scrisorii pierdute“ urăște tot ce ține de nesinceritate, de nesubstanțialitate. Cațavencu e ridicol în discursul său de la adunarea electorală, pentru că tot ce spune își are izvorul în șmecherie și nu în credințele sale intime.

„Scenele înălțătoare“ din Parlament, surprinse magistral de Caragiale, sunt expresia unui teatru ieftin. Dar chiar teatru ieftin fiind, ele n-ar fi stârnit ostilitatea analistului, dacă ar fi fost impuse de un țel înalt, ca, de exemplu, nevoia de curmare a unor dezordini, amenințând ființa națională. Altele sunt temeiurile de culise ale montajului literar-artistic de pe scena Camerelor reunite ale Parlamentului. Cele două formațiuni dușmane se înfrățesc, răsturnând o relație de ostilitate, îndelung și insistent cultivată până acum numai și numai din interes meschin: cele de a-și păstra privilegiile amenințate de Răscoala desculților. Caragiale a scris și a publicat eseul în 1907. N-avea cum să cunoască răsturnări de alianțe, precum cea dintre Rusia și Puterile democratice sau cea dintre PNŢ și PNL după 1944.

Cu toate acestea, el ne dezvăluie nocivitatea șocantei amiciții dintre liberali și conservatori în 1907. Răsturnarea de alianțe a fost nu numai teatrală, roasă de demagogia politicianistă, dar și potrivnică interesului național. Cele două partide și-au dat mâna pentru a-și apăra privilegiile.

„În publicitatea românească, foarte înclinată, la ocaziuni mari, cătră nota sentimentală“ – notează Caragiale în primele rânduri ale considerațiunilor sale despre „scenele înălțătoare“ din Parlament. Deși telenovela e o invenție recentă, scriitorul denunță, cu aproape un secol în urmă, gustul publicului românesc pentru sentimentalismul ieftin în receptarea politicii. Dacă ne gândim bine, o scenă asemănătoare celei din 13 martie 1907 s-a petrecut la 4 octombrie 2004, la conferința de presă dedicată înlocuirii lui Theodor Stolojan cu Traian Băsescu în cursa Alianței D.A. pentru președinție. Sub privirile milioanelor de telespectatori, Traian Băsescu a izbucnit în plâns. Știm azi totul. Și că Theodor Stolojan nu era bolnav. Și că Traian Băsescu n-avea nici un motiv interior să bocească muierește. Știm că scena plânsului a fost o scenă de iarmaroc, moment indisolubil dintr-o demagogie electorală mizând pe telenovelă. Ca și „scenele înălțătoare“ din Parlamentul lui 1907. Dacă i-ar fi fost martor, Caragiale și-ar fi bătut joc de ea cu necruțare.
Fără prea multă originalitate. Ironizase crunt plânsul lui Cațavencu din „O scrisoare pierdută“.

Scriitorul politic și-a publicat „1907. Din primăvară până-n toamnă“ într-un ziar austriac. Ziarele de la București l-au reluat în traducere. A avut vreun impact descoaserea lucidă a scenelor teatrale din Parlament? Nici unul. Cu atât mai puțin a fi avut un impact descoaserea Scenei plânsului din 4 octombrie 2004.

La vremea respectivă, inși lucizi, printre care și subsemnatul, au ridiculizat scena, i-au dezvăluit teatralitatea ieftină, i-au denunțat dedesubturile electorale. Au făcut-o nu în ziare, ci chiar la televiziune. Ei, și? Poporul român a crezut în sinceritatea scenei. Urmare a impactului în opinia publică, Traian Băsescu a devenit președintele României. Și a continuat să apeleze la scenele publice de telenovelă. Chiar dacă adevărul despre scena plânsului devenise axiomă în opinia publică. De ce? Nu numai pentru că, de fiecare dată, luciditatea din scris a avut a se confrunta cu sentimentalismul de la televizor, dar și pentru că poporul român e înclinat spre telenovelă. Să-l disprețuim pentru asta? Nici vorbă. Scene precum cea din 13 martie 1907 sau din 4 octombrie 2004 se înscriu în convocarea teatrului în bătălia electorală. Când Romeo îi spune Julietei că o iubește, inimile spectatorilor tresaltă impresionate. Deși, întorși acasă sau chiar în antract, li se spune că actorul care-1 interpretează pe Romeo ar înjura-o de mamă pe actrița care joacă pe Julieta. Spectatorii din sală trăiesc interpretarea de pe scenă! La fel și noi, telespectatorii, trăim, fie și pentru un moment, interpretarea politicianistă de pe micul ecran. N-avem încotro.
Suntem cu toții, la o adică, banali consumatori de telenovelă.