Ham – primul exponent al cancan-ului cu dizabilități, creponat de Beckett

Samuel Beckett a fost cel care i-a făcut rost lui Câine de un servitor. Abia după aceea au început să fie trecuți în testament. Și pentru că mintea îi lucra pe scurtătură, a mai dăruit scenei și un nou personaj – omulețul. Omulețul îmbrăcat. Nu știm de ce Gopo l-a scos din textilă și l-a amestecat în context. Spectatorii au simțit nevoia să sărbătorească zilnic câte-o frumusețe spirituală sau câte o neghiobie, că era mai ușor de urmărit decât matematica dintre paranteze. Așa ne-am pricopsit cu Ziua Cărții, cu Ziua Lecturii, cu ziua în care intelectualul are ocazia să pară și mai intelectual.

Într-o astfel de zi, sărbătorită global și davosilnic, am fost invitată la școala primară la care studia fiul meu. Profesorul, un fel de învățător de clasa a șasea, purta doar cămăși roz, cu cravate roșii și albastre. Fiu-meu îl aprecia pentru că-i scăpase pe bieții copii de frica de problemele de matematică. Dintre părinți, m-am prezentat eu și o tânără mamă de religie musulmană. Am simțit că glumele aveau să caute mai des adresa mea. Profesorul a ales una dintre cărțile pentru copii preferate atât de el cât și de propriii săi copii: „The Great Dog Bottom Swap” / „Povestea fundurilor de câine pierdute, dar nu și uitate”, de Peter Bently. Peter Bently a auzit, pe când era copil, o variantă de jargon, de la unchiul său, Cloșcă, dar mai târziu a descoperit și alte variante, în rândul populației vorbitoare de limbă engleză. Un mare precursor al fenomenului a fost însuși Homer, trubadurul aed care a cules mai multe povestiri din călătoriile sale, pe orbește, unora creându-le chiar el muzica, și așa a apărut, printre altele, distinsa „Odisee”. Și pentru că toate acestea sunt variante de variante, iar literatura universală s-a perpetuat și prin predarea ștafetei, vă voi povesti varianta preferată a serviciilor secrete.

Câinii masoni au organizat mare bal mare și pentru că la telejurnal nu se scobea niciunul în cașcaval, ci se prezenta doar fațeta filantropică, s-a hotărât să-și lase cu toții fundurile în cuierele de la intrare, ca să miroase frumos. În timpul balului și al ritualului, un hămăit de grad 66 a suflat în sfeșnicul incantației cu transfuzie de transcedental, dând foc bețișoarelor de cocteil. Focul s-a repezit către paravanul de regie, înhățând și câteva draperii. Înfricoșați, câinii s-au călcat în picioare către ieșire, fiecare apucând fundul pe care a pus mâna. De atunci câinii masoni își caută fundul rătăcit, dar niciodată uitat, cel cu care s-au născut, dar l-au pierdut cu așa ușurință. Așa se explică de ce câinii își miros fundurile unii altora și tot așa se explică și recentele dezvăluiri despre manifestările canine ale membrilor Ordinului scoțian cu regie de București, fratele cui ești.

Baudelaire însuși i-a scris la un moment dat mă-sii că vederea câinilor îi făcea rău. Mai ales după ce încercase să le dea cu parfum pe la nas, iar ăia preferaseră să miroase alte căcaturi.

Fraierii din est au și ei o poveste despre două jumătăți de portocală care se caută, deși, separat, odorul revigorant ține la distanță țânțarii.

P.S. Eu cred că drona de la Galați adulmeca, pentru Zelenski, unde își ține Patapievici portmoneul.

Bibliografie: