Hantavirusul, o nouă provocare?

Nu ne putem plânge de penurie de evenimente în anii ce au urmat pandemiei de C19. Succesiv sau simultan au detronat virusul Corona și au dirijat preocupările omenirii în multe direcții. Tocmai când vremurile mascate păreau să se fi șters definitiv din memoria colectivă, câteva relatări în mass-media le readuc brusc în prim-plan. Au fost suficiente câteva imagini cu celebrul vas de croazieră și niște salvatori echipați în costume de protecție supraveghind evacuarea „suspecților”, ca discuțiile despre măsuri stricte de carantină pentru foștii pasageri plus eventuali „contacți” să se reia, iar frica să revină în forță. E cazul să (re)intrăm în panică? Dacă da, ar trebui s-o facem aproape zilnic, fiindcă aproape zilnic se înregistrează cazuri de îmbolnăviri mai peste tot în lume, mai cu seamă în zonele declarate endemice. Doar în Europa se consemnează anual 3.000 de cazuri din 2000 încoace.

Nu este nici prima și, cu siguranță, nici ultima oară când un vapor de croazieră devine sediul unor izbucniri epidemice. Unde dacă nu aici mai găsesc patogenii atâtea potențiale victime (de multe ori seniori cu diverse comorbidități) pe metru pătrat, încă și fără putință de evadare? Cu toții împart nu doar spațiul, ci și rezervele de apă și alimente, obiectele de toaletă și mobilierul, personalul, ba chiar și aerul respirat, provenit din aceeași instalație. De-a lungul timpului au fost descrise nenumărate focare de gripă, salmonella, norovirus, toxiinfecții alimentare, legionella etc. Recent și-a făcut apariția și unul declanșat de virusul pe nume Hanta. Un virus care preferă de fapt rozătoarele mici — șoareci, șobolani, uneori lilieci sau cârtițe —, care îl elimină prin urină, salivă ori materii fecale. Forțat de împrejurări (contactul prea strâns), se poate instala și în organismul uman. Nu avem de-a face cu un virus nou, ci doar cu prezența într-un loc mai puțin obișnuit a acestuia ceea ce îi oferă noi oportunități.

Așadar, e vorba de un virus și de o zoonoză cu răspândire planetară, iar epidemiologii consemnează anual în fiecare țară cel puțin câteva zeci de cazuri, uneori și câteva sute sau mii, în funcție de zona geografică și de condițiile de supraviețuire ale micilor dăunători. Virusul e cunoscut de mult și poartă denumiri împrumutate de la teritoriile unde a fost detectat. Europenii se confruntă cu Puumala (PUUV) ori cu Dobrava-Belgrad (DOBV), America Latină cu tipul Andes, (ANDV), America de Nord cu SNV, coreenii cu genul Seoul (SEOV) ori Hantaan (un fluviu) etc. Populația de rozătoare-rezervor ca și condițiile de mediu fac ca unele tulpini să se comporte mai blând sau dimpotrivă. Ca mărime, structură și comportament față de dezinfectanți, virusul Hanta se aseamănă cu cel gripal ori cu Corona, în sensul că poate fi inactivat cu ușurință de dezinfectanți uzuali (pe bază de alcool). Poarta de intrare coincide doar parțial, deoarece virusul poate pătrunde nu doar prin mucoasa respiratorie și digestivă, ci și prin piele, în caz de mușcătură ori la contactul eventualelor leziuni cutanate cu suprafețe și materiale contaminate cu materialele sus-menționate.

Așadar, tot ceea ce în prealabil a venit în contact cu dejecțiile și/sau saliva șoarecilor și șobolanilor – indiferent dacă aceștia sunt pe post de pasageri clandestini sau doar au dat iama anterior printre proviziile destinate turiștilor – poate fi sursă de infectare, sursă în care virusul rămâne viabil cel puțin câteva zile. Când nu se află în vacanțe, ci la locul de muncă, grupele vulnerabile se suprapun peste profesiile și sexul expuse rezervorului de virus: vârstă activă (30-49 de ani), bărbați (2/3 din cazuri) și respectiv lucrători în agricultură ori în industria alimentară. Copiii par să beneficieze de o mai bună apărare imunitară și se infectează destul de rar. Cea mai importantă veste se referă la transmiterea de la om la om, transmitere care practic nu are loc, sau e foarte rară — în cazurile severe și prin contact intim prelungit, cum pare să fie cazul tulpinilor mai virulente sudamericane. Încă nu se știe dacă cei câțiva pacienți de pe vasul de croazieră s-au infectat reciproc sau mai degrabă au avut cu toții o sursă comună — urmează să aflăm de la experți. Prin urmare, nu carantina este absolut necesară, ci măsurile de prevenție, și în special igiena.

Firește că și aici intervine regula instituită de sistemul imunitar al fiecăruia: nu tot ce vine în contact cu materialul conținător de virus se infectează și nu toate persoanele infectate se îmbolnăvesc (grav). Mulți rămân asimptomatici ori prezintă semne de infecții respiratorii ușoare, ceea ce face ca multe cazuri să rămână nediagnosticate. Îmbolnăvirile nu sunt identice. Atât gravitatea cât și forma de manifestare sunt strâns legate de tulpina virală pe de o parte, și de capacitatea de intervenție a sistemului de apărare, pe de altă parte. Toate virusurile au în comun predilecția pentru vasele sanguine, ceea ce se traduce prin hemoragii multiple vizibile — pe piele și mucoase — sau oculte — la nivelul organelor interne. Dacă „virusul de Balcani”provoacă de obicei forme blânde de îmbolnăvire (letalitatea variază între 0,1 și 15%), cel din Anzi poate provoca pneumonii severe, a căror letalitate se ridică la 50%. Unele virusuri se „specializează” pe inimă și plămâni, așa cum pare să fie cazul pacienților de pe vasul de croazieră. Altele – în general cele europene, asiatice ori africane — preferă tiroida, sistemul nervos central ori rinichiul și uneori aduc pacienții pe scaunul de dializă ori îi transformă în candidați pentru transplant renal. Cine nu a auzit de febra hemoragică ori de celebra nefrită endemică de Balcani? Austria consemnează anual câteva zeci de cazuri. Excepții sunt exacerbările anilor 2019 și 2021, când s-au înregistrat circa 200 de îmbolnăviri. Asemănător decurg lucrurile și în Germania, unde numărul de cazuri a sărit brusc în 2012 de la media de 80 la circa 2.800.

Fiind vorba de un virus, terapia se limitează în general la ameliorarea simptomelor – la nevoie pe secția de ATI și respectiv dializă. Nu dispunem (încă) de un vaccin, ceea ce face din igienă cheia succesului. Ori de câte ori presupunem prezența rozătoarelor într-un anume teritoriu, nu strică să avem la îndemână un echipament simplu de protecție: O mască de praf și niște mănuși atunci când înlăturăm dejecțiile ori cadavrele de animale din pod, pivniță ori hambare ne pot feri de multe neplăceri. Sau măcar să ne spălăm pe mâini după astfel de activități. Firește că se cer atenție sporită și măsuri corespunzătoare care să împiedice accesul rozătoarelor la depozitele de alimente ori contaminarea surselor de apă. Măsuri pe care și bunicii noștri le adoptau nu de puține ori prin încheierea de „parteneriate” cu dușmanii naturali ai dăunătorilor – pisicile. Din păcate, astăzi felinele devenite animale de companie nu prea mai știu cum să se comporte în prezența acestora, astfel încât, tot nouă, stăpânilor (sau mai degrabă subalternilor?!), ne revine sarcina decisivă.