Holera: O pandemie aparte

Acolo unde sărăcia, malnutriția și igiena precară sunt la ele acasă, încă mai bântuie holera, una din cele mai temute molime din istoria umanității. În timp ce pentru unii e bifată de mult pe lista eradicărilor, pentru alții – e vorba de vreo 50 de țări din Orientul Apropiat, Asia de Sud-Est, Africa, America Centrală și de Sud – e la ordinea zilei de aproape șapte decenii. Netratată, holera conduce la decesul a 20-70% din pacienți în doar câteva zile. Sună bizar, dar, deși terapia există, e ieftină și eficientă, ea nu e accesibilă oricui în zonele endemice. Stranie e și maniera de lucru a OMS: Deși holera se află pe lista bolilor cu declarare internațională obligatorie – alături de ciumă, febra hemoragică și variolă -, experții OMS nu dispun de cifre exacte, ci doar de estimări! Anual se apreciază între 1,3 și 4 milioane de cazuri și între 21.000 și 143.000 de decese. Dacă însă ar izbucni și cel mai mic focar autohton în „lumea bună”, cu siguranță panica n-ar întârzia să se propage pe toate canalele și am trăi potențarea atmosferei pandemice din 2020. Tot „fără precedent”, desigur!

O cincime din populația globului nu are acces la apă potabilă. Aproape două miliarde de oameni nu dispun de instalații sanitare corespunzătoare. Ce-i drept, asta îi scutește de boala legionarilor – cu care se confruntă cei care și-au adus apa prin țevi la domiciliu -, nu însă și de a șaptea și cea mai lungă pandemie de holeră, care a debutat în 1961 undeva în Indonezia și nu dă semne de stingere, ba dimpotrivă. Lumea defavorizată își cară apa de la kilometri depărtare, o fierbe ca s-o facă cât de cât băubilă, sau o cumpără îmbuteliată ca să-și poată prepara hrana. Să ai la discreție apă potabilă înseamnă să nu-ți poți imagina că zilnic se sting 6.000 de copii din lipsa ei (nu numai de sete, ci și din cauza bolilor aduse de apa contaminată), că în 2040 (conform UNICEF) un copil din patru va locui în regiuni cu penurie de apă, că fără apă curată nu e posibilă o igienă ireproșabilă și că asta înseamnă epidemii de tot felul și multe alte probleme cărora nu li se găsește rezolvare, ci mai degrabă agravare. Înseamnă să nu conștientizezi că, în timp ce lumea ta practică înotul în bazine olimpice, se relaxează în centre de wellness și stațiuni de lux, face baie, stropește grădinile și trage apa la toaletă cu apă potabilă de cea mai bună calitate, lumea „cealaltă” poartă o luptă crâncenă pentru fiecare picătură din acel bun colectiv.

Unii află de holeră când își fac bagajele pentru vacanțe pe tărâmuri uitate de civilizație și sunt consiliați cu privire la vaccinuri și alte metode de prevenție. Alții îi aud numele prin presă, când se relatează despre conflicte armate, tsunamiuri, inundații, cutremure, taifunuri etc. – catastrofe pe care ramificațiile molimei le însoțesc cu fidelitate. Boala cu transmitere fecal-orală se remarcă prin pierderi substanțiale de lichide (10-20 de litri zilnic) și electroliți, atât prin diaree (celebra diaree care seamănă cu apa de orez), cât și prin vărsături, pierderi care pe de o parte se cer înlocuite în timp util pentru a asigura supraviețuirea pacienților, iar pe de alta contaminează masiv împrejurimile și contribuie la extinderea fulgerătoare a focarelor. Firește că nu toți „contacții” se îmbolnăvesc (grav), și că există grupe de risc din care nu lipsesc bolnavii cronic și imunosuprimații, cărora li se adaugă consumatorii de antiacide (medicamente care reduc aciditatea stomacală), dar și copiii mici, gravidele și persoanele malnutrite.

Agenții etiologici sunt vibrionii, bacterii cu potențial epidemiologic multiplu, în funcție de circumstanțe. Aceștia acompaniază endemic (regional și persistent) mizeria și sărăcia, dau în clocote epidemice la locul catastrofelor și se răspândesc pandemic ca o pată de ulei când oamenii neglijează igiena. Vibrionii sunt bacterii acvatice, iar poarta de intrare este digestivă. Nu atât vibrionii, cât toxina holerică provoacă ravagii, spoliind organismul de apă și săruri vitale. Dintre cele peste 200 de specii, doar două sunt capabile s-o producă, și nici acelea nu îmbolnăvesc pe oricine oricum. Holera este o boală localizată, dar cu efecte sistemice majore. Pentru a produce pagube nu e nevoie ca bacteriile să depășească bariera intestinală, ci doar să se înmulțească și să producă cât mai multă toxină. Cunoscând toate acestea, putem reflecta și la cum să contracarăm dezastrul: Recurgem la antibiotice ca să distrugem fabricile de toxine (bacteriile) din intestin și înlocuim grabnic ce s-a pierdut în materie de lichide și electroliți – oral și prin perfuzii -, fiindcă de asta depinde supraviețuirea. Pentru calea orală s-a dovedit utilă rețeta următoare: 20g glucoză + 1,5g KCL + 2,5g NaCl + 20 g bicarbonat de sodiu dizolvate în apă… curată, se înțelege!

Ce-i de făcut ca să nu renunțăm la vacanțe și să nu ni le petrecem cu frica în sân? O primă „soluție” ar fi clasicul Cook it, boil it, peel it or forget it! („Gătește-l, fierbe-l, curăță-l de coajă sau lasă-l!”) Le este pus în bagaj tuturor celor care se aventurează în ținuturi exotice și vor să evite răzbunarea lui Montezuma (diareea călătorului), vizând mai tot ce intenționăm să băgăm în gură: apă, ceai, cafea, fructe, legume, preparate culinare etc. Cât despre înghețate, salate ori cuburi de gheață adăugate băuturilor servite în baruri și restaurante, e mai bine să ne luăm gândul și pofta de la ele, fiindcă oricare dintre ele poate fi vehicul pentru germeni. Vestea bună e că vibrionilor le stă în cale aciditatea gastrică, motiv pentru care e nevoie de multe bacterii (10³-10⁶ din apă și 10²-10⁴ din alimente) pentru ca o parte dintre ele să treacă tefere de stomac, să ajungă în duoden și să declanșeze boala. Vestea mai puțin bună este că la persoanele vulnerabile doza infectantă se reduce simțitor. Experții spun că la cei care abuzează de antiacide riscul de a contracta infecții digestive crește cu 80%.

În zonele endemice mai totul poate fi contaminat sau poate fi rezervor de germeni: pacienții care-i elimină prin diaree și vărsături (un litru de materii fecale conține 10¹⁰-10¹² bacterii), apa din biotopurile naturale în care dejecțiile sunt deversate direct și fără epurare, ca și apa „potabilă” din conductele prost întreținute și infiltrate din canalizare, ori alimentele contaminate și păstrate la temperaturi ridicate, care oferă vibrionilor condiții optime de înmulțire (numărul acestora se dublează la fiecare 20 de minute!). Acum înțelegem și de ce spălatul fructelor și legumelor cu apa de la robinet, așa cum suntem obișnuiți la noi acasă, nu are sens și nu ajută prea mult. Mulți turiști recurg la filtrarea, fierberea sau dezinfectarea apei și la spălatul mâinilor și dinților cu apă minerală/îmbuteliată. Experții recomandă, firește, și vaccinuri, despre care trebuie știut însă că nu oferă protecție completă și nici de durată. Secretul „imunizării” unora dintre localnicii zonelor endemice este tocmai expunerea „naturală” repetată la doze mici de germeni.

Faptul că omenirea a trecut de șapte ori în ultimele două secole prin pandemii holerice de proporții ne spune că nu prea obișnuiește să lucreze la cauze și nici să învețe din greșeli și că e capabilă oricând să ajute vibrionii să treacă orice graniță. Experții opinează că încălzirea globală ne-ar putea (re)aduce holera acasă, deși lăcomia și nepăsarea lucrează mult mai eficient într-o lume care își îmbâcsește habitatul cu deșeuri și în care statele privatizează apa și-o dau pe mâna unor terți interesați să-și exercite astfel supremația. Statisticile înregistrează creșterea numărului de cazuri de holeră în ultimii ani. În aceste condiții, cât de realist (mai) este obiectivul OMS de a eradica acest flagel până în 2030? Cum să înlături sărăcia ori condițiile de viață insalubre și cum să facilitezi aprovizionarea cu apă de calitate? Ei bine, nu astea sunt intențiile! Asta ar însemna să se lucreze la cauze, or, ca de obicei, experții vizează doar simptomele. Instrumentele lor sunt mai degrabă din categoria vaccinurilor, a antibioticelor și a altor medicamente. E mult mai simplu decât să asiguri accesul tuturor la acel bun strategic care e apa potabilă, să te preocupi de o infrastructură solidă, de o canalizare corespunzătoare, de tratarea apelor reziduale etc. Până atunci e cale lungă și fiecare – turist sau indigen – se descurcă cum poate.