Marcel Ciolacu: De astăzi, dansul în doi s-a terminat! Decizia ca PSD și PNL să meargă cu propriii candidați la Primăria Capitalei a fost dificilă, dar este soluția corectă
Horațiu Medveșan – stăpânul armoniilor sonore
Întrerupem cronicile sportive pentru a face loc prezentării unui mare eveniment muzical.
Nak Music Studios, în parteneriat cu Asociația Culturală „Arta Sonoră”, cu sprijinul Primăriei Orașului Breaza, prezintă o seară de muzică folk cu artiști de marcă, spectacol în aerul curat al Orașului Breaza – „Folk la Breaza” (27 iunie 2021, ora 19,00, Stadionul Parc-Breaza). Evenimentul va avea ca protagoniști vârfuri din domeniul muzicii folk: Mircea Vintilă, Emeric Imre, Maria Gheorghiu, Marius Bațu, Claudia Șerdan și Tic Petroșel.
Cine stă în spatele acestui eveniment? Doamna Doina Saliu și domnul Horațiu Medveșan. Dacă despre doamna Doina Saliu am mai avut plăcerea de a scrie recent, azi vreau să vă prezint un om special: Horațiu Medveșan.
– Vă mulțumesc frumos pentru acest dialog. Pentru cei care cunosc mai puțin traseul dumneavoastră internațional, vă rog să îl prezentați
– M-am născut în București și am crescut, evident, în perioada comunistă. De la preșcolari am mers la Liceul de muzică George Enescu. Pe la 6, 7 ani simțeam că vreau să fac pian și inginerie de sunet. Pe vremea aceea, nu erau aproape de loc școli pentru inginerie de sunet, iar părinții mei vedeau asta ca pe un hobby, nu o meserie. Am intrat în contact pentru prima oară cu o minune de aparat, la 8 ani, de Crăciun, când tata a adus un casetofon National Panasonic de peste țări și mari. Singura casetă pe care o aveam era cea livrata cu aparatul, cea așa numită DEMO. Pe partea A avea o înregistrare cu o prelucrare în stil modern a unei simfonii de Mozart. Am fost fascinat și de înregistrare și de aranjamentul modern care respecta însă cu strictețe ce scrisese Mozart. În foarte scurt timp memorasem întreaga piesă, ca să o fredonez non stop prin casa, lucru destul de iritant pentru ai mei.
Câțiva ani mai târziu, înainte de bine cunoscutele examene de sfârșit de an la instrument, de la colegiul George Enescu, profesorul meu mi-a recomandat să mă înregistrez și să mă ascult din afară.
Am fost fascinat din nou, de aceasta dată de percepția asupra felului în care cântam, doar că acum „din afara”, dar mai ales de mecanismul minune ce făcea posibilă o înregistrare audio. Au urmat perioade grele, dar frumoase de căutări de informații despre ce înseamnă banda magnetică, de ce se poate capta sunetul pe o caseta, cum se face treaba asta, cum se poate îmbunătăți, de ce apare zgomot, care este diferența dintre mono și stereo (evident, exista în casa și renumitul pickup Belcanto, care era stereo). Nenumărate încercări de a obține o înregistrare cât mai bună, cât mai reală au făcut și fac încă și acum parte cotidiană din viața mea.
Dar, pe lângă partea tehnica de audio, bucuria de a „da viață” unui cântec orchestrându-l are, de asemenea, un loc foarte important în viața mea. Am început cu piesele mele, am continuat cu temele primite de la facultate, apoi cu nenumărate lucrări pentru muzica de film, ilustrații muzicale, albume ale unor artiști consacrați etc.
Cred că viața este mult prea scurtă pentru a putea ajunge unde ne dorim, dar poate reușesc să las măcar un cântec, o înregistrare care să bucure lumea și să vindece, așa cum și pe mine m-au ajutat și vindecat de răni lucrările altora.
Când ai un așa zis talent, nu cred ca este neapărat o calitate sau ceva cu care să te mândrești. Este, mai degrabă, un fel de datorie ce o ai să îi dai curs și de a încerca să aduci bucurie, poate un punct de referința pentru oameni. Ai o obligație să faci ceva cu ceea ce ai primit sau poate că nu ai primit, dar ți-ai asumat prin propria dorință, pasiune.
Am emigrat imediat după revoluție, inițial în America, unde, fiind foarte tânar, mi-a plăcut enorm de mult, mai ales că eram în zona Hollywood unde parcă se dădea tonul lumii la tot ce urma să se întâmple.
Am petrecut apoi mulți ani în Olanda, unde am și studiat sunet profi și compoziție altfel decât clasic. Ultimii 15 ani i-am petrecut în UK și Irlanda unde am lucrat pentru diverși muzicieni, televiziuni și studiouri.
– O prezență de calitate în numeroase domenii, evenimente muzicale, actorie în anii tinereții, în familie… Vă rugăm să creionați aceste dimensiuni ale portretului dumneavoastră.
– Corect, la 16 ani am primit un rol principal în filmul de lung metraj Cireșarii, în regia regretatului Adrian Petringenaru. Ce bucurie! Urma să joc caracterul meu preferat din carte! Mai mult nu se putea! Mă rugam în fiecare zi la Dumnezeu, după ce se terminaseră probele, să primesc un rol care o fi, neavând nici cea mai mică conștientizare de ce înseamnă să apari într-un film, de partea financiară sau orice alt aspect de genul acesta. Nu! Tot ce îmi doream era sa pot intra în caracterul unuia din eroii din carte. Și ce șansă am avut să fiu admis pentru Victor! Am continuat cu alte 4 filme și, în același timp, am început să și cânt în prezența unor artiști consacrați, la pian și voce. Un nume care îmi este foarte drag și care a fost și printre primii artiști cu care am colaborat este Victor Socaciu!
Un tip foarte profund, un fel de father figure pentru puștiul care eram pe atunci, un prieten mare, uriaș cum îl vedeam eu și prin natura profesiei lui. De aici și apropierea și nevoia mea de a comunica, de a avea o legătură strânsă cu el. Incredibil, un adult, un om respectat, avea pasiuni pe care le aveam și eu, deci, într-un fel, îmi erau validate!
Muzică, sunet, clape, artiști de renume mondial, orchestrații, înregistrări. Mai mult decât m-aș fi gândit sau mi-aș fi dorit, mai ales că Victor întotdeauna m-a tratat ca pe un prieten egal și a avut răbdarea și înțelegerea necesare pentru a încuraja un puști la început de drum. Cred ca așa a și fost să fie.
– O familie frumoasă. Soția cântă, fetița are înclinații artistice, ori este prea devreme?
– Mereu mi-am imaginat că soția mea ar fi o fată cu părul lung și ce bine ar fi dacă ar fi pianistă și am face dueturi și muzică. Aproape de o vârsta destul de înaintată pentru căsătorie și copii, Dumnezeu și-a întors fața către mine, cred, și mi-a scos în cale exact ce îmi doream. Rafaela depășește cu mult orice așteptare și ca om, soție mamă copilului, dar cu siguranță și ca artist. Piesele scrise de ea îmi vorbesc, le simt ca și cum le-aș fi gândit eu însumi și nu contenesc să mă mir de câtă maturitate și înțelepciune pot exista într-o fată atât de tânără, Scrie versuri incredibile, scrie piese ce au o înlănțuire melodică și armonică super profi și a le orchestra e cel mai plăcut lucru pentru mine.
E atât de frumos când mai termin de așternut ceva un „track nou”, cum se spune, un canal nou, o pistă nouă, ca să folosim limbajul celor de la radio, și o chem în studio sa asculte. Abia atunci ascult parcă „din afară” și eu și fac ultimele corecturi (sau nu) și văd că este bucuroasă și mulțumită! Un sentiment ce te umple de energie pozitivă.
Despre fetița mea ce pot sa mai spun? Un înger pe pământ ce mă uimește și ea la rândul ei cu maturitatea și sensibilitatea pentru vârsta ei. Vreau să fie fericită și sănătoasă, în primul rând! Dacă va face și muzică sau nu vom vedea.
– Cum arată o zi obișnuită din viața dumneavoastră ?
– Nici o zi nu este la fel. Nu îmi place rutina și, totuși, puține zile sunt cele în care nu sunt măcar câteva ore în studio sau la clape.
– Ce vă doriți pentru următorul deceniu?
– Să aduc, pe cât pot, bucurie oamenilor, liniște sufletească, să reușesc să-i ofer Rafaelei ce își dorește din punct de vedere al carierei.
– Unde vă vedeți peste 10 ani?
– În studio.
Comentarii
Lasă un răspuns