Hotel în iarnă

A nins întruna peste noapte. Pe asfalt s-a aşternut un strat de zăpadă de o palmă. Staţiunea s-a pierdut cu totul într-o tăcere infinită, ca după Apocalipsă. Pe dreapta, cum te duci, după vuiet bănui marea în iarnă. Pe stânga e lacul. De la popasul Histria răzbat sunete palide. Frunze îngălbenite de muzică. Pentru a ajunge la Hotel trebuie să treci de bariera cu bodyguarzi. Controlul a fost pus la cale de primărie. Primarul, un tînăr mafiot, s-a indignat că se fură din hotelurile staţiunii. Pentru a stopa jaful – a găsit de cuviinţă să argumenteze primarul – vom înfiinţa un post de control la intrarea în Staţiune. Evident, firma de Pază şi Protecţie e a primarului.
Hotelurile trebuie să plătească o taxă.

Esplanada e pustie.
Un taxi se lasă încetul cu încetul scufundat în albul pur. Pe scaunul şoferului nu e nimeni. Aparatul de emisie-recepţie e, totuşi, deschis. Prin geamul lăsat al maşinii răzbate vocea spartă a spikeriţei.

Hotelul e o hardughie din beton, cu ferestre mici, aşa cum se proiectau în perioada interbelică. Uşa rotitoare dă voie în hol unui frig pătrunzător. Peste marginile recepţiei masive, din marmură grea, răsare capul graţios al recepţionerei. O liftieră cu ciorapi fumurii, pe sub care ghiceşti izmenele antifrig, stă smirnă lîngă cutie. Restaurantul e o hală neprimitoare. Lumînările de pe masă nu reuşesc să încălzească atmosfera. Nu dau de capăt răcelii nici pînza caldă a feţelor de masă, nici buchetele de flori artificiale, nici măcar colindele curgînd din difuzoare. Farfuriile, însoţite de tacîmuri, ca nişte preşedinţi americani păziţi de Serviciul Secret, aşteaptă inutil clienţii. La fel de inutil îi aşteaptă şi ospătarii, strînşi într-o veritabilă armată, gata să ia ostatec primul client intrat în sală. Singur la o masă, completează nişte fişe migăloase un cetăţean de origine meridională.

Liftiera deschide uşa cutiei, răsucind o cheie extrasă dintr-unul din buzunare. Alcătuirea de lemn scîrţîie bătrîneşte, în strădania de a urca până la etajul unu. Culoarul e lung şi îngust, mărginit de uşi care nu s-au mai deschis de mult. În drum spre cameră, mă încrucişez cu băiatul din hol, care mi-a depus bagajele pe podea.

Pe fereastră, dacă dai la o parte perdeaua grea, vezi în depărtare marea în iarnă şi, mai aproape, terasele troienite.
Pe albul pustiu urmele unor încălţări înfiripă o cărare.
Nu se ştie cine a fost.
Nu se știe dacă s-a dus sau a venit.