Hrana cea de toate zilele

Hipocrate obișnuia să spună: „Lasă hrana să-ți fie medicament!” După o tranziție de două milenii în care foametea a stat la baza îmbolnăvirilor, trăim paradoxala situație în care atât îmbuibarea, cât și calitatea hranei au ajuns cauze ale bolilor. În secolul XX, oamenii de știință au ajuns la concluzia că alimentația (greșită cantitativ și calitativ) și stilul de viață (sedentarismul, alcoolul, nicotina, drogurile etc.) stau la baza a circa 80% dintre bolile civilizației (boli cardiovasculare, diabet, demență, cancer, obezitate etc.) și a deceselor premature (fiecare al cincilea deces). Deși nedeclarată, „pandemia alimentară” conduce anual la moartea precoce a 11 milioane de oameni, ceea ce înseamnă că eventuale intervenții ar putea salva tot atâtea vieți. Din păcate, doar în teorie, fiindcă practica se lovește de piedici pe alocuri de netrecut.

1. X. Mayr, un medic reputat care a trăit cu un secol în urmă și și-a dedicat întreaga viață studiului obiceiurilor alimentare și al tubului digestiv uman, spunea: „Cum mănânci și cât mănânci este adesea mai important decât ce mănânci”. Ca și Hipocrate, Mayr a fost adeptul moderației și al simplității și a pledat pentru mâncatul lent, mestecatul temeinic și concentrarea la ceea ce faci (la mâncat). Numai că la acea vreme nu existau atâtea otrăvuri pe post de alimente ca astăzi.

Am ajuns să fim ceea ce mâncăm, declară voci înțelepte. Și tot ele ne spun că nu am ajuns bine. Într-adevăr, multe boli și evoluția acestora pot fi influențate de alimentație. Vindecarea lor, însă, nu se poate face doar printr-o schimbare pasageră a nutriției și a stilului de viață. Majoritatea oamenilor au astfel de așteptări și abandonează totul imediat ce constată o ameliorare. Oricât de mult ar suferi din cauza bolii, pare-se că „suferința” cauzată de schimbarea stilului de viață este cel puțin la fel de mare. Și, deși o alimentație sănătoasă și corectă nu are reacții adverse și nici efecte secundare nedorite — așa cum au medicamentele care tratează doar simptome —, mulți pacienți le preferă pe cele din urmă. Există și persoane care dau dovadă de „tărie”, își schimbă radical conduita și trec la… extrema cealaltă. Din carnivori feroce devin vegetarieni convinși, ba chiar vegani, încredințați că doar așa își vor putea ține în frâu năravurile și corecta greșelile anterioare. Dar cât de sănătos este demersul lor?

Medicina nutrițională a însoțit omul și alimentația din timpuri străvechi; s-a constituit însă într-o disciplină de sine stătătoare de-abia prin anii 1990. A debutat ca „specialitate medicală interdisciplinară care utilizează cunoștințele științifice actuale despre fiziologia și fiziopatologia nutriției umane pentru a preveni, trata și ameliora bolile” și a continuat, și continuă, să se specializeze. Astăzi avem nutriționiști pe teme de diabet, neurodermită, obezitate, nutriție parenterală (prin perfuzii), enterală (prin sondă) sau ortomoleculară (bazată pe micronutrienți precum vitamine, minerale, oligoelemente).

Un impediment deloc neglijabil îl reprezintă recomandările extrem de eterogene care inundă piața. Cine caută pe net și vrea să afle câte ceva despre diete e confruntat cu o avalanșă de oferte: dieta paleo care promite debarasarea rapidă de kilogramele în plus mâncând ce mâncau oamenii peșterilor; diete cu denumiri „smart” precum low-carb sau keto(genice), cu puțini carbohidrați și mult prea multe grăsimi și proteine; diete-imitații (etnice sau geografice), cum ar fi dietele indiene, daneze, japoneze, mediteraneene etc.; diete extreme de tip fulger sau vegan; diete care separă temporal alimente și nutrienți, ori care îi combină și îi administrează la intervale fixe ori variabile; diete care se orientează după fazele ciclului feminin ori selenar… Câți „sfătuitori”, atâtea idei și tot atâtea diete. Unele promit să detoxifice, altele să reducă greutatea corporală, să refacă silueta, să amelioreze somnul, vitalitatea, sistemul imunitar și libidoul, să modifice metabolismul și câte și mai câte. Și uneori chiar le modifică, deși nu întotdeauna în sensul scontat, ori de durată și, mai ales, nu fără efecte secundare uneori devastatoare. Toate dietele „funcționează” până când organismul maltratat începe să sufere de tot felul de carențe care se cer corectate cu… alte diete. Încet, dar sigur, vechilor dereglări psihice legate de alimentație precum anorexia, bulimia ori binge-eating disorder (mâncatul compulsiv) li se adaugă una nouă, la fel de periculoasă și care necesită, la rândul ei, terapie: ortorexia — grija excesivă și obsesia patologică pentru o alimentație sănătoasă. Acele persoane devin incapabile să se mai ocupe de altceva decât de nutrienți și de numărul de calorii ingerate, refuzând cu îndărătnicie să se mai atingă de orice moleculă „neconformă”. O obsesie care le-ar putea costa cel puțin sănătatea.

Lăsăm parada dietelor de pe net și revenim la medicina nutrițională — disciplină care „se bazează pe istoricul nutrițional, pe examenul fizic și pe eventuale analize tehnice și de laborator”, cu scopul evaluării profilului de risc al pacienților (excesul sau minusul de greutate ori malnutriția). Există consiliere și există terapie nutrițională. Există medici cu subspecializare în nutriție și există nutriționiști calificați. Și, mai cu seamă, există ghiduri, broșuri, articole și studii de specialitate, și există cărți. Foarte multe cărți. Cărțile de nutriție au ajuns să ocupe un spațiu considerabil în rafturile librăriilor. Ce să aleagă consumatorii și în cine să aibă încredere? Poate că cei mai buni nutriționiști sunt aceia care ajută pe fiecare să se descopere pe sine și să învețe să-și asculte corpul, singurul care știe — și uneori chiar strigă disperat după ajutor — ce-i lipsește și ce are în plus în fiecare moment. O artă pe care tot mai puțini o stăpânesc.

Dar cum află nutriționiștii ce-i lipsește corpului și în ce cantitate? Ei bine, de asta se ocupă o altă industrie, care a sesizat imediat noua lacună și a dezvoltat analize de laborator tot mai rafinate, capabile să măsoare orice parametru, oricât de încâlcit la pronunție și piperat la preț. De unde, până nu de mult, ne preocupau colesterolul, glicemia, hemograma, probele hepatice, renale sau de coagulare, brusc s-au ivit ocazii de a detecta superoxid dismutaza, dialdehida malonică, proteina p16Ink4a sau stresul oxidativ. Vizita la nutriționist (și, mai nou, la specialiști în medicină anti-aging, care, cu timpul, a devenit happy-aging ori slow-aging) este dublată de cea la laboratoare specializate în analize sofisticate și urmată apoi de procurarea de suplimente alimentare. Sigur că se recomandă în continuare și alimente naturale precum fructe, legume, nuci, semințe, pește, leguminoase etc., dar pentru cei care nu se pot împrieteni cu ele există tot felul de extracte care promit să le suplinească. Conform denumirii, ele sunt completări. Potrivit observațiilor, suplimentele au devenit baza nutriției, iar alimentele sănătoase sunt pe post de adaosuri. Mulți nu au nici timp și nici chef să cutreiere piețele și să-și mai și prepare hrana. (Oricum, piețele agroalimentare sunt pe cale de dispariție, iar bucătăriile au ajuns simple anexe muzeale aflate (încă) în dotarea apartamentelor.) Mult mai simplu e să facă un singur drum la farmacie sau drogherie și să-și procure cutiile cu pastile în care sunt concentrate toate elementele de care „are nevoie” corpul.

Câteva exemple: Se știe că zahărul rafinat, grăsimile hidrogenate de tip trans, precum și făina albă favorizează inflamația ce stă la baza multor boli cronice. Din aceste considerente, produsele de patiserie, mezelurile, margarina, produsele „gata de consum” etc. se cer evitate. Mulți văd salvarea în acizii grași de tip Omega-3 (aflați, printre altele, în pește și fructe de mare), despre care se spune că blochează inflamația și au un efect protector. Celor cărora peștele ori gătitul le repugnă le vine în ajutor industria cu capsule cu… ulei de pește. La fel decurg lucrurile și cu oligoelemente și vitamine pe post de antioxidanți precum vitamina E sau beta-carotenul care fac analizele de laborator să arate impecabil, iar problema să pară rezolvată. Făcând abstracție de faptul că natura nu poate fi imitată perfect și nici împachetată în capsule — în orice caz, nu în complexitatea și ansamblul ei —, acele suplimente sunt cel mult natură moartă; or, morții nu prea dispun de energia pe care s-o transfere celor ce-și doresc vitalitate. În plus, nu există nicio garanție că, să spunem, sulfatul de condroitină dintr-o capsulă își va găsi drumul prin corp și va descoperi exact articulația și cartilajele defecte pe care să le repare, făcându-le ca noi. În alimentul „viu”, acea substanță vine la pachet cu alte elemente care-i netezesc drumul prin organism acolo unde este nevoie de ea. Dacă este nevoie.

Referitor la suplimentele cu vitamină E sau beta-caroten, elemente care fac furori și se consumă cu toptanul: Cu decenii în urmă, studiile le demonstrau beneficiile, mai ales în maladiile cardiovasculare. Acum sunt voci și studii care susțin exact contrariul, în special pentru beta-caroten. Știința și cunoștințele se schimbă aproape zilnic. Cine urmărește cu atenție studiile și publicațiile observă cam aceeași problematică despre care vorbeam și în articolul despre științele patologice: ceea ce până ieri părea bătut în cuie, azi începe să se clatine, iar mâine va fi înlocuit de altceva care, la rândul său, urmează să treacă proba timpului — sau nu. Studiile sunt extrem de eterogene, iar designul multora lasă de dorit. Iar dacă se mai implică și corporații în finanțare — bunăoară firmele producătoare de suplimente —, atunci… fiecare își poate imagina ce se publică și ce nu. (Despre suplimente o să vorbim într-un articol separat.)

Majoritatea nutriționiștilor „lucrează” pe baza analizelor de laborator. Cât de simplu e să declari pe cineva „suferind de o alimentație greșită” și să i-o corectezi — în baza unui buletin de analize? Cum se fac și, mai ales, cum se interpretează acele analize și în ce context? Poate un nutriționist să corecteze niște parametri deraiați? Poate un medic mai mult decât nutriționistul? O să vedem în articolul următor cât de complex și complicat este „cititul” tainelor corpului uman și câte greșeli se pot strecura în virtutea bunelor intenții.