I.L. Caragiale despre Sinaia

Regăsesc pe site-ul Adevărul un text publicat de mine, De la Sinaia lui Caragiale la Sinaia de azi în 11 septembrie 2016. Îl reproduc, pentru că merită:

„Pe Caragiale l-am citit de multe ori pînă acum, de fiecare dată dintr-o nouă perspectivă, impusă de împrejurările mele intelectuale. L-am citit o dată, pentru că mă interesa felul în care vedea marele satiric lumea presei din vremea sa. Altădată, l-am citit, pentru că voiam să scriu ceva despre ridiculizarea imitaţiei năroade prin intermediul femeilor. Nu de puţine ori l-am citit pe Caragiale incitat de locurile prin care am trecut. Bîntuind prin Bucureştii din marginea Casei Poporului, m-am întrebat cam pe unde au luat-o pe jos, de la Union, pentru a se întoarce acasă, în Dealul Spirii, Jupîn Dumitrache şi cele două persoane feminine. Cum uit uşor, la întoarcerea acasă, în Nicolae Iorga, m-am grăbit să recitesc «O noapte furtunoasă».

Cu ceva timp în urmă am petrecut cîteva zile la Sinaia. Dând curs unui obicei străvechi al meu – cel de a umbla pe jos într-un oraş străin, în care pic, am hoinărit prin oraşul căruia i-am putea spune Baden-Badenul nostru. A hoinări prin Sinaia nu e totuna cu a hoinări prin Bucureşti. A hoinări prin Sinaia înseamnă a urca şi-a coborî de-ţi vine rău, a investiga pînă te doare capul pentru a da de o adresă, a te rătăci prin tot felul de fundături. Şi-n timp ce urcam şi coboram prin Sinaia, mi-am amintit de nefericitul Georgescu Mihalache venit cu familia în weekend la Sinaia, din schiţa lui I.L. Caragiale, «Tren de plăcere». «Tren de plăcere» se găseşte şi pe Internet. Astfel că n-a trebuit să aştept revenirea la Bucureşti pentru a reciti schiţa. Am găsit-o şi am recitit-o. Indiscutabil, dintr-o perspectivă nouă: cea a unui tip normal care trebuie să bîntuie fără rost prin Sinaia. Familia Georgescu din schiţă e una prin nimic deosebită de toate familiile din proza şi teatrul lui I.L. Caragiale: persoane de extracţie joasă parvin la situaţii materiale de mic burghezi. O dată pricopsite, nevestele mai ales, influenţate de presa tabloidă, se dau de ceasul morţii ca să imite persoanele din Lumea Înaltă. Un obicei al persoanelor din lumea înaltă e mersul în weekend la Sinaia. Mijlocul de transport pînă la Sinaia rămîne Trenul de plăcere, o cursă specială de sîmbătă după-amiaza, care pleacă din Bucureşti la 3 fără cinci. La Sinaia, cuplul Georgescu nu poate merge fără odrasla din neamul lui Goe: Puiu, un copil de cinci ani. «Puiu» nu merge nicăieri fără «gramamà», bunica, coana Anica, mama Miţei Georgescu şi soacra lui Georgescu Mihalache. Abia acum, la a nu ştiu cîta relectură, observ un amănunt de satiră socială: Miţa Georgescu e o necioplită, deşi se dă doamnă. Deşi e vorba de maică-sa, în timp ce ea, soţul şi copilul se urcă în birjă, pe «gramamà» o trimite la gară cu tramvaiul. În tren, mama nu călătoreşte cu ei. Are bilet la clasa a III-a, în timp ce ei călătoresc la clasa întîi. Apogeul bădărăniei: Mama Miţei cară cu ea, în vagonul de clasa a III-a, coşul cu de-ale gurii. La Sinaia, în timp ce madam Georgescu, Georgescu şi puiul se urcă în birjă pentru a merge în parc, coana Anica e trimisă pe jos, cu coşul, să-şi ia cameră la hotel.

Nu mai e nici o îndoială.
Coana Anica, mama Miţei, bunica puiului şi soacra lui Georgescu joacă în familie rolul unei servitoare neplătite. N-are nici un rost să reiau aici fie şi pe scurt peripeţiile lui Georgescu Mihalache provocate de proasta coordonare dintre membrii familiei. Am recitit «Tren de plăcere» pentru ceea ce un bacalaureat ar primi la Română, drept subiect: oraşul Sinaia în schiţa «Tren de plăcere» de I.L. Caragiale. Într-adevăr, Sinaia de azi, e Sinaia de ieri, e Sinaia aşa cum o vede Georgescu Mihalache:

«Pentru cine nu e deprins să se caţere pe munţi, putînd trece ca o capră din valea Prahovei în a Ialomiţei, Sinaia nu se poate compara mai nimerit decît cu un stomac: o încăpere mai mult sau mai puţin largă, avînd două deschizături destul de strîmte. Te-a înghiţit odată Sinaia, nu mai poţi ieşi decît ori pe sus, spre miazănoapte, către Predeal, ori pe jos, spre miazăzi, spre Comarnic. Prin urmare, îşi face d. Georgescu următoarea judiţioasă socoteală: Trebuie să fie în Sinaia, că n-au avut pe unde zbura”. Urcînd şi coborînd prin Sinaia, luînd seamă la casele plasate unde nici nu gîndeşti c-ar putea fi o casă, la scările abrupte, care ţin loc de stradă, îl înţeleg pe Domnul Georgescu în ostilitatea sa de la un moment dat: «D. Georgescu şi coana Anica suie încet pe drumul prăpăstios către strada Furnica. E o noapte caldă, cu lună plină… Cu cît suie, cu atît se desfăşură la picioarele drumeţilor panorama mirifică a Sinaiei, cu simetricele ei constelaţii de lampioane electrice. Vederea aceasta o încîntă pe coana Anica… D. Georgescu e mai puţin simţitor faţă cu măreaţa privelişte şi înjură bombănind.»

Pe lângă mine trec automobile decapotabile slobozind împuşcături prin ţeava de eşapament, cu băieţi şi fete de bani gata, amuzîndu-se idioţeşte, în lipsă de altceva mai bun. Nici asta nu e o noutate faţă de Sinaia lui Caragiale din «Tren de plăcere»:

«Dormeau încă profund cînd, pe la cinci şi jumătate dimineaţa, un zgomot straşnic, clopoţei de trăsură, lăutari şi chiote, i-a smuls din braţele lui Morfeu. Se-ntorcea compania de la Urlătoare, cu lăutari: madam’ Vasilescu, madam’ Costandinescu, nepoţica ei, domnişoara Popescu, şi d. Vasilescu şi madam’ Georgescu şi locotenent Mişu… Fusese o partidă de plăcere improvizată, o fantazie a locotenentului. – Vezi, cocoană? zice d. Mihalache lui Gramamà. Vezi? dacă mă luam după vorba d-tale şi mă duceam şi la Sfînta Ana!… Ah! a fost o plăcere ce va rămînea neuitată… Pe lună, cu trăsurile la pas, şi deasupra armoniei apelor de munte şi şoaptelor pădurii, lăutarii acompaniind încetinel şi d. Mişu cîntînd menuetul, pe care-l cîntă regulat muzica în parc şi care-i place atîta lui madam’ Georgescu!… De aceea, cu sufletul încărcat de fermecătoare amintiri, seara, la Bucureşti, cînd îşi face toaleta de culcare, madam’ Georgescu zice oftând: – Ah! mamiţo! menuetul lui Pederaski…, mă-nnebunesc!»

Fireşte, apelînd la trucul insinuării, Caragiale ne lasă să înţelegem că madam Georgescu avea o legătură cu Mişu. Ca şi în «Noaptea furtunoasă», Caragiale ia peste picior soţul încornorat care refuză să ia act de asta. Mie însă Georgescu mi-e simpatic. Pentru că văd în el pe omul de treabă de azi, pe funcţionarul modest, dar cinstit, la locul lui, pus de familia zărghită să cotrobăiască prin stomacul care e Sinaia. Momentul de cheie al istorisirii e cel în care Georgescu şi Coana Anica ajung la vila unde trăsese nevastă-sa:

«Au ajuns în sfîrşit la Villa Măndica. Puiul doarme cu copiii Vasileaschii; dar, fatalitate! madam’ Georgescu lipseşte. A plecat. – Unde? – A plecatără acuşica toţi, zice servitoarea somnoroasă, la Sfânta Ana. – Şi d. Mişu locotenentul? întreabă coana Anica. – Şi dumnealui, răspunde slujnica. – Du-te şi dumneatale repede, Mialache! zice cocoana. Dar d. Mialache izbucneşte: – Ce? cocoană! ce? sînt nebun? dumneatale mă socoteşti cal de poşte? – Nu striga, că scoli copiii! – De cinci ceasuri de cînd alerg după dv. ca un turbat, nu e destul? Nu mai mă duc. – Du-te, Mialache mamă! zice foarte rugătoare cocoana; o să-i faci mare plăcere Miţii şi la toţi. – Nu mai poci… – O să te căieşti, Mialache! – De ce să mă căiesc?… Nu mă duc! n-o găsesc nici acolo… Mai bine, adu coşul. Cînd zice d. Georgescu acestea, orologiul de la castelul Peleş se aude-n depărtare bătînd noaptea jumătate. Cocoana scoate coşul de subt canapea, slujnica aduce o sticlă cu vin, şi d. Mialache se pune să supeze cu coana Anica.»

Ca şi în cazul legăturii de gît a lui Chireac, care-l linişteşte pe Jupân Dumitrache, cititorul pufneşte în rîs, zicînd că mai mare dobitoc decît Georgescu n-a mai văzut. Cum adică, să-ţi lasi nevasta de capul ei la o partidă de plăcere şi să nu dai fuga ca să vezi dacă nu cumva e ceva? Ei bine, eu nu pufnesc în rîs. Pentru că Georgescu nu e deloc un dobitoc. Georgescu e un om normal într-o lume de izmeniţi. Admiţînd că s-ar fi dus, ce-ar fi realizat? Ar fi trebuit să suporte cel mult mîţîielile nevestei despre Pederavski. N-a fost el mai cîştigat rămînd la vilă, mîncînd şi apoi dormind?!”