Solstițiul de iarnă… E ca fluxul oceanului. Acolo, apa se întoarce val-vârtej în vechea matcă, aici, lumina înghite cu o lentoare exasperantă întunericul îndărătnic. Totul, în viața asta, înseamnă, de fapt, un du-te – vino continuu, Croce nu s-a înșelat. Altminteri, îmi displace cum nu vă închipuiți fundul dezgolit al oceanului – un schelet întins la uscat.
*
La mine, fiecare zi se naște dintr-un vis, pe care încerc ba să-l însuflețesc mai apoi, ba să îl corectez, ba să îl uit grabnic. Așa că, de multe ori, mă întreb cu toată îndreptățirea dacă nu cumva și eu sunt propria-mi plăsmuire onirică. Mă simt aidoma școlarilor, cărora profesorul le dă zilnic o temă pentru compunere, iar ei trebuie să-i găsească chipul, conturul, noima. Cu gândul ăsta m-am trezit în zorii aceștia strâmți și înnegurați de decembrie.
*
„Chiar nu vreți să intrați în Uniunea Scriitorilor?” mă iscodește cineva. Îl lămuresc că îmi ajunge uniunea liber consimțită în care m-am băgat de bunăvoie și nesilit de nimeni în urmă cu aproape 40 de ani…
*
Nepoțica mea, Aria, are azi primul ei spectacol ca balerină de lapte, fără poante, adică. Sala Rapsodia este plină de părinți și bunici, atmosfera miroase a Crăciun. Actorul care însuflețește sindrofia se apropie cu microfonul de o mogâldeață îmbrăcată ca o zână și îi pune întrebarea clasică: „Ce vrei să te faci când o să crești mare?” „Vrăjitoare sau ceva”, răspunde instantaneu micuța și publicul o aplaudă la scenă deschisă. Brusc, mă opresc din râs. Chiar, adesea, copilițele, gingașe și inocente de altfel, se transformă în femei-vrăjtoare și să te ții atunci! Stranie metamorfoză! Să fie de vină ursitoarele? Ori monștrii, brutele de bărbați cu care se însoțesc, în contra caracterelor ?
*
„Tataie, îți lipsește niște păr din cap !” se miră nepoțelul meu și-mi arată locul cu degețelul său gracil. Zâmbesc știrb. În curând, voi fi asemenea pomilor desfrunziți. Hmm, nu-mi place deloc iarna în care tocmai am intrat…
*
Este deja un loc comun ca bătrânii să privească chiorâș la tineretul ăsta zălud și inconștient care le strică rânduielile, făcându-le traiul un calvar… Ehe, când erau ei în putere, lumea se înfățișa altcumva, desigur mai normal, mai în firea lucrurilor, bla-bla-bla… Nu fiecare generație privește astfel trecerea timpului ? Ba bine că nu! Să fi fost lumea lor mai cumsecade? Deloc. Dar știți cum stau lucrurile, când ești în plină alergare, îndeosebi în sprint, nu vezi nimic în jur. Ai o singură preocupare – să ajungi la linia de sosire. Și înaintea celorlalți, dacă se poate. Dacă te-ai opri din cursă, ai observa o sumedenie de defecte, de cacofonii împrejur. Aidoma se întâmplă și în viața omului. Cum ai pășit pe culoarul șaizeciștilor, fie te-ai tras la o parte, lăsându-i pe alții să gonească spre undeva, fie ți-ai domolit fuga, așa că începi să „simți enorm și să vezi monstruos”, ca să-l citez pe eternul nenea Iancu.
*
Dimineață ostilă, țâfnoasă din pricini tulburi. Vântul șuieră ca un apucat. Mă zgâiesc la copacii de pe stradă, zgribuliți și înfricoșați. Nu mai au o frunză pe ramuri, sunt despuiați așijderea cadavrelor înainte de a fi spălate și formolizate. Frunzarele de ieri au dispărut ca printr-o sumbră magie! La fel îs rânduielile și cu oamenii. Se trezesc într-o zi că au îngălbenit pur și simplu. Însă, nu-i vorba despre orice zi, ci una în care se consumă o mică dramă personală. Sau mai mare. Și de-aci încolo își așteaptă sfârșitul…
`LA MULTI ANI DLE.NAZAD,SANATATE ALATURI DE CEI DRAGI!
Iarna din noi vine la pachet cu Primavara din noi. la un moment dat devenim suficient de capabili incat sa vedem si Primavara, chiar daca pentru ca acest moment sa existe e nevoie de …tot timpul din Univers