Iarna din noi…

Solstițiul de iarnă… E ca fluxul oceanului. Acolo, apa se întoarce val-vârtej în vechea matcă, aici, lumina înghite cu o lentoare exasperantă întunericul îndărătnic. Totul, în viața asta, înseamnă, de fapt, un du-te – vino continuu, Croce nu s-a înșelat. Altminteri, îmi displace cum nu vă închipuiți fundul dezgolit al oceanului – un schelet întins la uscat.

*

La mine, fiecare zi se naște dintr-un vis, pe care încerc ba să-l însuflețesc mai apoi, ba să îl corectez, ba să îl uit grabnic. Așa că, de multe ori, mă întreb cu toată îndreptățirea dacă nu cumva și eu sunt propria-mi plăsmuire onirică. Mă simt aidoma școlarilor, cărora profesorul le dă zilnic o temă pentru compunere, iar ei trebuie să-i găsească chipul, conturul, noima. Cu gândul ăsta m-am trezit în zorii aceștia strâmți și înnegurați de decembrie.

*

„Chiar nu vreți să intrați în Uniunea Scriitorilor?” mă iscodește cineva. Îl lămuresc că îmi ajunge uniunea liber consimțită în care m-am băgat de bunăvoie și nesilit de nimeni în urmă cu aproape 40 de ani…

*

Nepoțica mea, Aria, are azi primul ei spectacol ca balerină de lapte, fără poante, adică. Sala Rapsodia este plină de părinți și bunici, atmosfera miroase a Crăciun. Actorul care însuflețește sindrofia se apropie cu microfonul de o mogâldeață îmbrăcată ca o zână și îi pune întrebarea clasică: „Ce vrei să te faci când o să crești mare?” „Vrăjitoare sau ceva”, răspunde instantaneu micuța și publicul o aplaudă la scenă deschisă. Brusc, mă opresc din râs. Chiar, adesea, copilițele, gingașe și inocente de altfel, se transformă în femei-vrăjtoare și să te ții atunci! Stranie metamorfoză! Să fie de vină ursitoarele? Ori monștrii, brutele de bărbați cu care se însoțesc, în contra caracterelor ?

*

„Tataie, îți lipsește niște păr din cap !” se miră nepoțelul meu și-mi arată locul cu degețelul său gracil. Zâmbesc știrb. În curând, voi fi asemenea pomilor desfrunziți. Hmm, nu-mi place deloc iarna în care tocmai am intrat…

*

Este deja un loc comun ca bătrânii să privească chiorâș la tineretul ăsta zălud și inconștient care le strică rânduielile, făcându-le traiul un calvar… Ehe, când erau ei în putere, lumea se înfățișa altcumva, desigur mai normal, mai în firea lucrurilor, bla-bla-bla… Nu fiecare generație privește astfel trecerea timpului ? Ba bine că nu! Să fi fost lumea lor mai cumsecade? Deloc. Dar știți cum stau lucrurile, când ești în plină alergare, îndeosebi în sprint, nu vezi nimic în jur. Ai o singură preocupare – să ajungi la linia de sosire. Și înaintea celorlalți, dacă se poate. Dacă te-ai opri din cursă, ai observa o sumedenie de defecte, de cacofonii împrejur. Aidoma se întâmplă și în viața omului. Cum ai pășit pe culoarul șaizeciștilor, fie te-ai tras la o parte, lăsându-i pe alții să gonească spre undeva, fie ți-ai domolit fuga, așa că începi să „simți enorm și să vezi monstruos”, ca să-l citez pe eternul nenea Iancu.

*

Dimineață ostilă, țâfnoasă din pricini tulburi. Vântul șuieră ca un apucat. Mă zgâiesc la copacii de pe stradă, zgribuliți și înfricoșați. Nu mai au o frunză pe ramuri, sunt despuiați așijderea cadavrelor înainte de a fi spălate și formolizate. Frunzarele de ieri au dispărut ca printr-o sumbră magie! La fel îs rânduielile și cu oamenii. Se trezesc într-o zi că au îngălbenit pur și simplu. Însă, nu-i vorba despre orice zi, ci una în care se consumă o mică dramă personală. Sau mai mare. Și de-aci încolo își așteaptă sfârșitul…