Igienizarea mentalităților

Pe cât de mult ne bucură socializarea și interacțiunile umane, pe atât de timorați suntem la gândul că s-ar putea să ne surprindem semenii pe picior greșit sau că noi înșine am putea comite erori impardonabile, necunoscând… obiceiurile diverselor bordeie. Mulți nu cunosc nici propriile convenții sociale, darămite pe acelea ale oaspeților ori gazdelor de ocazie. Strângeri de mână, plecăciuni, săruturi pe obraz , în aer ori cu nasul, privitul drept în ochi ori evitatul lui, toate acele gesturi nu sunt nimic în comparație cu ce și cum ne iese pe gură în chip de salut ori de răspuns la el.

Există culturi în care salutul și răspunsul la salut sunt standardizate precum inspirul și expirul. Unui How do yo do? i se răspunde automat cu un I am fine, thank you. And you? Unui Hallo, wie geht’s? i se răspunde fără șovăială cu un Danke, gut. Und selbst?. Mai nimeni nu ia seama la acele fraze devenite automatisme, memorate undeva în subconștient și exprimate mecanic. Și nimeni nu se supără la auzul încetățenitelor formule de salut. Cu excepția românilor, pe care un Bună, ce (mai) faci? pare să-i irite, astfel încât, în loc de a rosti colocvialul Bine, mulțumesc. Și tu?, se enervează în sinea lor și încep să despice firul în patru, reflectând la ce-ar putea să vrea respectivul de la ei, la indiscreția aceluia și la cât de anost îi este salutul. De unde rezultă și reacția. Unii, care nu cunosc „eticheta” ori cunosc una mai veche, aceea că nu e frumos să nu răspunzi la întrebări, se pun pe turuit și înșirat îndeletnicirile momentului. Alții declamă lista neajunsurilor. A doua variantă e preferată de cei mai mulți, nu în ultimul rând din motive de precauție. Cine știe cu ce solicitări a venit individul, așa că e mai bine să afle de la bun început că resursele și posibilitățile de a-i veni în ajutor sunt limitate.

Oare de unde vine această reacție bizară a unora la o simplă formulă de salut? Mai ales că, se știe, majoritatea ard de nerăbdare să-și etaleze superioritatea, cuceririle și succesele în fața interlocutorului, privit – nu se știe de ce – ca un rival, însă n-o pot face înainte de a se asigura de poziția pe care se situează momentan inopinata concurență. Și convorbirile telefonice, private ori oficiale, sunt mai mult decât stranii. În multe locuri se răspunde la telefon obligatoriu prin declinarea numelor celor aflați la capetele firului, la care se adaugă, după caz, și cel al instituției respective. Astfel încât să știe fiecare cu cine are de-a face. Pe tot parcursul vieții profesionale, ori de câte ori am purtat astfel de convorbiri, interlocutorii își declinau identitatea iar data și ora convorbirii erau înregistrate apoi, pentru documentare. O procedură care nu mai stârnește de mult mirarea nimănui și care te obligă în același timp la asumarea celor declarate. Rareori s-a întâmplat să mi se răspundă astfel la un apel în România. Dacă insistam, voind să aflu unde nimerisem, aveam parte cel mult de un mormăit care anunța pe jumătate numele instituției, de numele persoanei nici nu putea fi vorba. Ori de câte ori am dorit să știu cu cine dialogasem, m-am izbit de „Dar de ce vă interesează? Nu contează cu cine ați vorbit!” urmat de închiderea telefonului.

Alteori un orgoliu greu de pătruns îi aduce pe mulți până pe muchia ridicolului, forțându-i să răspundă întrebărilor legate de chestiuni complet străine și care le depășesc cu mult puterea de pricepere, doar pentru a nu părea neștiutori. E cutremurător să vezi echipe de reporteri cercetători de opinii de-a curmezișul societății – de la autorități la talpa țării – și să auzi răspunsurile halucinante ale multora, deși e clar pentru toată lumea că nu pricep o iotă din întrebare. În loc de „Nu cunosc termenul, vă rog să-mi explicați!” sau de un simplu „Nu mă preocupă problema, nu mă pot pronunța”, se debitează tot felul de divagații, unele mai penibile decât altele.

Într-adevăr, în ciuda globalizării și a tendințelor de uniformizare, diferențele între mentalități persistă. Nimic rău, dacă acele mentalități ar insista pe tradiții și obiceiuri demne de prezervat. După ce mi-a apărut prima carte, am constatat cu stupoare reacții diametral opuse la aceleași teme tratate. Versiunea germană a volumului Evadarea din iad a șocat publicul cititor prin relatări care l-au lăsat rece pe cel din România. Deși nu toți pot fi catalogați drept părinți model, pe mulți germani i-a zguduit drama unei mame nevoite să-și lase ostatic copilul la frageda vârstă de unsprezece luni, fără certitudinea unei revederi grabnice. Reacția de partea cealaltă a Cortinei? Ceva la modul: „Ei, și? Doar a rămas la bunici. Alții sunt dați pe mâna străinilor și tot supraviețuiesc. Și oricum era mic, precis că și-a uitat repede părinții și s-a obișnuit cu noua situație.” Că n-a fost așa aveam să constatăm aproape un an mai târziu, la reîntregirea familiei, când am trecut pentru a nu știu câta oară prin iad, un infern ale cărui urme le resimțim și astăzi.

De aceeași compasiune au beneficiat și relatările mai mult decât cutremurătoare – pentru germani – despre avorturile ilegale și victimele pe care le făceau adeseori printre acelea care nu se doreau a fi mame (eroine), îndoliindu-le prematur familiile. Deși nu sunt cu toții habotnici, germanii au totuși mari rețineri cu privire la luatul deciziei de întrerupere de sarcină. Nu recurg la astfel de măsuri decât după îndelungi chibzuieli și consiliere psihologică, iar rănile se cicatrizează după toate aparențele destul de greu. Printr-un supliciu asemănător trec și femeile care suferă avorturi spontane, neprovocate. Ambele sunt fenomene inexplicabile și ininteligibile pentru femeile românce ale acelor timpuri, pentru care singura consiliere de care aveau nevoie era recomandarea cuiva dispus să le dea sfaturi practicabile și respectiv să le ajute să scape de povara unei sarcini nedorite. Femei pentru care un avort reușit reprezenta un motiv de sărbătorire și nu de tristețe profundă ori de cădere în depresii îndelungate.

Deși justificabile, astfel de lucruri ar trebui totuși să aparțină trecutului. Acelei epoci întunecate din istoria societății adusă în pragul dezumanizării prin penuriile de tot felul: hrană, medicamente, perspective, educație sanitară, mijloace anticoncepționale. Decretul cu nr. 770 din 1966 a însemnat aducerea pe lume a multor mii de copii nedoriți și abandonați prin orfelinate, ca și moartea a aproape zece mii de femei (cifra neoficială este cu siguranță mult mai mare!) din cauza riscurilor multiple la care s-au expus provocându-și avorturi. Poate că nu toate acele neajunsuri au fost înlăturate în ultimii 30 de ani, dar unul a fost eliminat cu siguranță. Acum nu mai poate invoca nimeni „starea de necesitate” de odinioară pentru a explica „cruzimea” de care încă se fac vinovați românii în afara hotarelor, la aflarea datelor despre avorturile care se practică în continuare pe bandă rulantă – ca și când piața nu ar fi plină de contraceptive –, ori despre adolescentele care nasc la vârste tot mai fragede.

Da, se știe că abrogarea acelui decret sinistru s-a numărat printre primele măsuri luate de noul regim postdecembrist (chiar pe 26 decembrie 1989). Și a avut efecte imediate, dar, din păcate, acele efecte au fost unele nedorite. Fiindcă ele au însemnat creșterea exponențială a numărului de avorturi. Fosta „fabrică de copii” a devenit „fabrică de avorturi”, un lucru nu tocmai lăudabil pentru o țară care se dorește „civilizată”. Știm cu toții că rata avorturilor perioadei 1990-1992 a situat România pe un loc fruntaș la nivel mondial, cu 2 până la 4 avorturi la o naștere. Ce-i drept, în perioada postdecembristă româncele au fost cam bulversate de nenumăratele opinii, organizații și curente – în special cele din afara granițelor – cu care au venit în contact. Unele se voiau Pro-Choice și subliniau dreptul femeilor de a dispune de viața lor și de cea a ființelor nenăscute după cum credeau ele de cuviință. Altele se defineau Pro-Life și insistau pe dreptul la viață al acelor ființe nenăscute. Unele făceau reclame de-a dreptul agresive la produse și metode anticoncepționale, altele subliniau efectele secundare nedorite ale acelor produse legate de fertilitate, de greutatea corporală, de sănătatea psihică etc. Pe cine să creadă o fată sau o femeie, care anterior nu auzise și nu avusese cunoștință de existența acelor oportunități? Astfel că, s-a recurs în continuare la singurul lucru familiar: întreruperea de sarcină.

Chiar și astăzi, rata avorturilor este încă mare, fiind dublă față de media europeană. Am ajuns deja să „ucidem” întreaga populație a țării anului 1988 (22 de milioane) în ultimii 50 de ani. Atât de ridicat este numărul avorturilor (oficiale). De unde astfel de incongruențe? De ce e România altfel? Să fie la mijloc impasibilitatea sau resemnarea? Sau mai degrabă răsfățul și îndestularea (poate și îndoctrinarea) celor din țările occidentale? Faptul că ne-am ținut sau am fost ținuți departe de biserică? Faptul că ceilalți au fost ținuți din scurt de biserică și de doctrinele lor? Sentimentalism sau teama de pedeapsa divină? O piele prea groasă sau una prea subțire?

Poate că n-ar fi rău să reevaluăm situația și să încercăm să ne sprijinim măcar copiii și generația tânără la luarea de decizii mai puțin barbare, cum sunt interpretate întreruperile de sarcină de mulți adepți ai măsurilor preventive. O sarcină nedorită rămâne o sarcină nedorită, indiferent de vârsta și mentalitatea femeii, iar consecințele sunt suportate de toți, mai ales de copii. Chiar dacă sunt legale, astfel de proceduri sunt intervenții traumatizante și care au un efect negativ nu doar asupra sănătății fizice, ci și a psihicului femeilor. Ele pot fi însă prevenite și evitate astăzi printr-o bună educație sanitară și prin informarea persoanelor în cauză. Mai ales că România mai ocupă și alte locuri „fruntașe” în UE: la rata bolilor cu transmitere sexuală, la numărul mare de copii care nasc copii, precum și la traficul de persoane. Mult prea multe fete și femei la vârste mult prea tinere cad pradă traficanților de carne vie și prostituției.

Am luat cunoștință de la distanță despre disputele aprinse și aprige referitoare la introducerea educației sexuale în școli. Dar niciunul dintre participanții la „dezbateri” nu pare să fi înțeles pe deplin despre ce este vorba și ce se dorește a fi acea educație. Cred că denumirea însăși e cât se poate de nefericită și conduce la mari confuzii. Mult mai potrivit mi se pare termenul de Igienă personală sau Educație pentru sănătate, fiindcă despre asta și este vorba. Scopul unor astfel de măsuri educative este acela de a crește copii și tineri sănătoși. Sănătoși fizic și intelectual, psihic și social. Prea multă lume se lasă iritată de termeni precum sexual și refuză din start orice lămurire. În fond, nu se vrea a fi (sau n-ar trebui să fie) decât prevenție. Și prevenția nu este aceea care ne învață copiii să întrețină raporturi sexuale, ci să n-o facă fără a ști la ce se expun. Să nu reducă totul la actul fizic. Nu le dezvăluie organele genitale, pe care ei și le cunosc oricum, că doar le poartă cu ei, ci doar îi învață să-și protejeze intimitatea și că există lucruri care trebuie să rămână tabu. Îi ajută să înțeleagă schimbările prin care trec și îi îndrumă către cine trebuie atunci când au nelămuriri.

E bine să știe că există riscuri pe care doar cunoașterea le poate evita. Neștiința poate costa enorm. Prevenția este aceea care îi sfătuiește să nu se lase puși sub presiune de nimeni și de nimic și să înțeleagă că e absolut în ordine să aștepte până când vor considera ei că sunt pregătiți. Este aceea care-i ferește de boli și consecințe care le pot schimba ireversibil viața. O învățătură pe care-o pot pune deoparte până când vor considera ei necesar să recurgă la ea. Fără prevenție riscăm să avem de luptat cu repercusiunile, iar acelea nu mai menajează sentimentele și inocența nimănui. Cineva ne va informa copiii oricum. Și ar fi bine ca acel cineva să fie o persoană competentă și nu internetul, prietenii sau și mai rău. Din tot ce se aude decurge că cei tineri nu-și cunosc pe deplin nici corpul și nici conveniențele. Ar mai fi generația adulților atât de nemulțumită de „tineretul de astăzi” dacă ar lucrurile ar sta altfel?