Ikigai – fericirea de a fi mereu ocupat

Am primit, cu câțiva ani în urmă, de la o prietenă dragă tare, o carte: Ikigai – secrete japoneze pentru o viață lungă și fericită. Prima lege a Ikigai-ului este: Fii mereu activ, nu te pensiona niciodată. Dacă am noroc să mor fără să zac, o voi respecta. Da, îmi place să muncesc. Și îmi place și ceea ce muncesc.

Era o vreme în care, la Târgu Mureș fiind, aveam 7 joburi în presă. Era în perioada 2004-2010, făceam radio, la Europa FM, lucram la două posturi tv, un post local – unde aveam emisiunea CoraZone și una de shopping, eram și voiceover –, la Realitatea Tv, restul ziare.

În august 2004, două MIG-uri s-au ciocnit în aer și s-au prăbușit lângă Târgu Mureș, în Cristești și Sântioana. Atunci a fost proba de foc, că m-am dus imediat la fața locului. Suna telefonul și auzeam: „Vezi că intri în direct!” Habar nu aveam unde intru, dar mi-am făcut treaba.

Apoi am discutat cu localnicii. Unul, din Sântioana, ne-a povestit că era pe WC-eu când i-a căzut avionul în curte. În WC-ul din fundul curții, evident. E, cu atâta umor a povestit omul, deși el era foarte necăjit, încât mă apucă un râs imposibil de controlat când trebuia să reproduc pățania omului la radio sau tv.

Un coleg obișnuia să spună: Când se pensionează Cora, trebuie să se facă bursa locurilor de muncă.
Iată că nu m-am pensionat, dar nici atâtea joburi nu mai am. Nu mai am demult. De-aia, de la începutul acestei crize a coronavirusului, eu nu am intrat în fibrilații de frica bolii, ci de spaima consecințelor economice, care lovesc puternic și în presă.

Pentru că azi sunt destul de abătută, voi încerca să schimb registrul și să încerc să zâmbesc, poate și dvs., cei care citiți. Fac o incursiune în trecut și reproduc câteva întâmplări pe care le-am scris atunci.

Sinistrații și politica

Eram într-un sat unde au fost inundații. Și unde trebuie să-i întreb tot felul de inepții pe sinistrați, să am de știre. Îl întreb pe unul ce părere are despre premier, că nu știu ce criză era atunci în legătură cu guvernul, o dispută între Băsescu și Tăriceanu. Omul îmi răspunde nervos că ei nu au lumină de câteva zile, că nu l-a văzut pe primul ministru și că nu are nicio părere. Eu insist. „De unde să știm noi, domnișoară, ce-i pe lumea ailaltă?”, mi-a răspuns el și mi-a închis gura.

O clipă de celebritate

Am fost la un eveniment mai cu ștaif. Se apropie de mine un domn și-mi spune cât de încântat este că mă vede live, cât de mult îi plăcea emisiunea mea (a și enumerat câteva ediții), cât de mult se bucură când mă aude la radio, că mă știe încă de la Evenimentul Zilei. Era atât de pasionat încât mai aveam un pic și credeam ca Oprah e o nulitate pe lângă mine. Eu, foarte măgulită că mi-am întâlnit cel mai mare fan îi întind mâna, mi-o strânge, își spune numele, se uită în ochii mei și spune: „Nu vă supărați că vă întreb, dvs. cum vă numiți?”

Ziua în care a fost arestată Elena Udrea

Era prin 2010, cred. Când Udrea era pe cai mari. Știind că vine în Târgu Mureș, l-am sunat pe un amic, care era foarte apropiat de ea, și l-am rugat să-i spună că o invit la emisiunea mea la tv, CoraZone. Vai! Redau din memorie ce mi-a spus și cred că se și pusese în genunchi și se închina având poza ei în față. „Ce vorbești, Cora! Păi, la Elena e listă de așteptare. Tu știi cine-i femeia asta? E cea mai tare din țară”.
Așa că, de nervi pentru acel refuz, ori de câte ori am întâlnit-o, nu am ratat ocazia să o sictiresc. La Sovata, eu am fost cea care am întrebat-o dacă nu crede că e cazul să facă un copil, iar de aici au curs valuri de știri. Azi (ziua în care a fost reținută) am zis să văd ce zice amicul și l-am sunat. „Vai, săraca Udrea…”. „Ce săracă! Panarama aia? O hoață și o nenorocită, curvă ordinară. Uite cum a distrus țărișoara asta!”.
Cam despre astfel de caractere vorbim. Dacă nu aș fi refuzat sistematic să mă pozez cu Elena Udrea, astăzi mi-aș fi pus poza cu ea. Nu că e cinstită și victimă. Ci pentru că, vorba ei, marii bărbați s-au ascuns sub mese.

Credit pentru agricultură

Dacă vorbim despre Udrea, se impune și o evocare a lui Băsescu. Iată o întâmplare din noiembrie, 2013, când m-am luat după gura lui.
CEC este singura bancă din România care dă credite pentru agricultură.

Aşa a zis președintele, deci aşa este. Aşa că, azi dimineaţă, încă din zori, m-am postat in faţa CEC-ului, sa fiu prima. Se deschid porţile şi eu, ţuşti la primul ghişeu. „Bună ziua”. Doamna se uită la mine ca şi cum nu şi-ar fi băut cafeaua şi-mi zice „Bună dimineaţa” cu accent pe „dimineaţa”. „Ştiţi, eu am pământ şi vreau să fac agricultură. Cum pot lua un credit de 500 de mii de euro?”. Doamnei i-a căzut ceaşca din mână, noroc că nu apucase să-şi pună cafea. „Vă e rău, să deschid un geam?” – o întreb eu, mai mult să vadă că-s solidară cu ea, că geam nu era. „Dvs. veniţi la prima oră să cereţi un credit de juma de milion de euro?”. „Da. Dar ce are, doar e pentru agricultură!” Între timp s-au mai adunat câteva colege, ca la circ. Au murmurat ele între ele ceva timp, după care au dat verdictul. „Ne pare foarte rău, dar nu cred că sunteţi solvabilă”. „De unde ştiţi, că nici nu m-aţi lăsat să explic?” Una, care părea mai omenoasă, s-a aplecat şi mi-a şoptit conspirativ, astupându-şi pe jumătate gura. „Doamnă, dacă eraţi solvabilă, noi nici nu vă vedeam la faţă, primeam doar un telefon şi pac-pac vă pregăteam teancurile”. Am stat câteva minute dezamăgită, le-am privit rugător şi am zis să mai încerc să le înmoi. „Bine, atunci eu cu ce fac agricultură?”. S-au privit şi au zâmbit condescendent. „Cu boii, doamnă. Cu boii şi cu plugul”. După care au izbucnit în râs şi s-au dus la cafea. Domnul de la pază, cu un zâmbet îngăduitor, acela pentru retardaţi, m-a condus la uşă.

Cum am polemizat cu maestrul Cristoiu

În ianuarie, 2012, am organizat un miting la Târgu Mureș pentru Raed Arafat, pe care președintele Traian Băsescu se pregătea să-l tragă pe dreapta. Știm cu toții că a fost mare tămbălău atunci. Pe vremea aceea îmi salvam toate postările de pe Facebook și așa am descoperit că am avut o dispută cu domnul Cristoiu. Iată ce am scris:

„De când domnul Ion Cristoiu are pagină pe Facebook, citesc tot ce scrie. Pentru că, nu-i aşa, fiecare discipol îşi urmăreşte maestrul. De o vreme i s-a pus pata pe Raed Arafat. Şi, aşa cum se întâmplă de regulă când ţi se pune pata, foloseşti tot armamentul din dotare. Cu două lucruri nu sunt de acord şi consider că nu este drept să recurgă la aceste argumente: domnul Cristoiu foloseşte deseori apelativul „arab”, tocmai pentru a sublinia pericolul pe care l-ar putea reprezenta Arafat. Domnule Cristoiu, Raed Arafat este român. Atunci când a primit cetăţenia română am scris romane fluviu despre Arafat în Evenimentul Zilei. A mai spus domnul Cristoiu că Arafat a fost „vânzător de valută”. Poate că abia acum a descoperit domnia-sa asta deoarece, în aceeaşi perioadă a EvZ, când scriam despre strădaniile de Sisif ale lui Arafat pentru a pune pe picioare serviciul de urgenţă, nici nu se punea problema că nu ar trebui să scriem despre „valutistul ăsta”.
Nu doresc să deschid o dispută, nu vreau să antrenez în injurii susţinătorii niciunuia dintre cei doi. Mi se pare doar extrem de nedrept să te faci că nu ştii că Arafat este român şi că nu a fost niciodată bişniţar. Eu pe amândoi îi preţuiesc și mi-s la suflet”.