Ilie Bolojan și șobolanii…

Seara coboară vineție peste un  oraș sufocat  de propria-i  respirație agonică. La Palatul Victoria, în biroul premierului, încă e lumină. Ușa se crăpă timid și Ioana Dogioiu se ivi în prag cu ditamai sacoșa,  abia cărată cu ambele mâini. Păși  anevoie până la masa unde mai marele miniștrilor  stătea aplecat asupra unor hârtii. Își ridică brusc ochii, își împinse ochelarii pe fruntea încrețită de problemele  grave ale țării și o fixă încruntat  pe purtătoarea  sa de consoane și vocale. „Șefu’, v-am adus cărțile comandate !” îi zise aceasta pe un ton cazon. „Mulțumesc, ne vedem mâine, să nu  pierdem vremea !” îi răspunse Ilie Bolojan la fel de milităros. Rămas singur și îmboldit de nerăbdarea ce nu-l părăsise  încă din  copilărie  când se afla  în preajma unui ceaslov, scoase  volum cu  volum și le sorbi dintr-o privire, simptomul oricărui calofil.  Privirea  îi căzu  pe romanul peruanului Mario Vargas Llosa, Vă dedic tăcerea mea, opera de pe urmă a sud-americanului. O deschise cu degetele tremurându-i  de emoție și începu să citească, o pasiune ce-l mistuia din fragedă pruncie, și, pe nesimțite,   ajunse la sfârșitul  capitolului XXXVI. Se  încordă  deodată,  carnea se porni într-un tremur nemaitrăit vreodată și simțurile toate i se treziră, deși pendulul  de pe perete bătea  miezul nopții. Sublinie de câteva ori  un fragment și își mângâie nervos  chelia sclipicioasă.  Izbucni în râs,  un râs straniu, cum nu i se mai  întâmplase. Rupse foaia ce-l  excitase la culme și o mai lectură o  dată: „Există un nume pentru cei care preferă corupţia în locul fraternității. Vreţi să-l știți? Vreţi să vi-l spun? Şobolani!…

– Domnule profesor Azpilcueta! I-a întrerupt rectorul, lovind cu palma în masă. Nu vă permit să insultați corpul profesoral și nici universitatea !

– Şobolani! a strigat din nou Toño.

– Şedinţa se suspendă, a spus rectorul și un murmur a invadat sala. Profesorii s-au ridicat și s-au îndreptat spre ieşire, aruncând priviri dezaprobatoare spre Toño, care rămăsese nemișcat, în picioare, ţipând întruna: «Șobolani, șobolani!» Diferenţa era că acum nu mai striga cu furie și vehemenţă, ci cu o voce spartă, speriată. O profesoară a observat că avea ochii foarte larg deschişi, ca și cum ar fi suferit un șoc, şi s-a apropiat de el ca să-l întrebe dacă se simţea bine. Așa și-a dat seama că Toño, chiar dacă acum nu mai ţipa, continua să șoptească același cuvânt. El, simțind prezenţa femeii, a prins-o de braţ. A fost reacția unui naufragiat care primeşte un colac de salvare în mijlocul oceanului. «Șobolani, șobolani, şobolani», i-a şoptit tremurător. Profesoara i-a luat faţa în palme, dar, dându-și seama că avea privirea pierdută şi că pupilele lui mărite nu reușeau să intre în contact vizual cu ea, a dat alarma. Mai mulţi profesori, în frunte cu rectorul, l-au dus pe Toño pe braţe, printre clădirile facultăţilor, direct la infirmeria universităţii. O oră mai  târziu, în timp ce studenții luau prânzul în cafenele și în Lima înceta pentru un timp orice activitate, a sosit o ambulanţă şi l-a luat pe Toño Azpilcueta”[1].

„Mama lor de șobolani !” șuieră printre dinți și  plecă val-vârtej  din cabinet.

A doua zi,  se trezi mai hotărât ca nicicând  să le-o strige în față javrelor alea de la PSD, că prea  s-a săturat să le suporte  perversitățile  cu ghiotura. Nici n-a ajuns bine la sediul guvernului,  că  le-a și chemat pe  sfătuitoarele sale de taină, Oana Gheorghiu și Ioana Dogioiu. Au  discutat  un sfert de ceas și  cele două au sărit  brusc de pe fotolii și, mustăcind subaltern,  au repetat la  unison: „Șefu’, sunteți magistral, mama lor de șobolani !” L-au pupat  pe pomeții  proaspăt  bărbieriți, nu înainte de a tocmi un interviu la Radio România Actualități, ce avea să schimbe, sperau ei,  soarta  ciumatelor „vuvuzele politice” din Kiseleff.

La trecute fix, niciun minut în plus ori în minus, prim-ministrul s-a arătat națiunii și a rostit grav, cu accente  vargas-llosaiste:  „Când am deschis     cămara statului, am găsit niște  șobolani care rod proviziile și am pus lumina pe ei”. N-a  terminat bine discursul istoric și a simțit „că obrajii îi luau foc. Dogorea a început să-i coboare pe gât, până s-a transformat în mâncărime. Senzaţia s-a răspândit pe braţe, pe tors și pe spate, până la picioare. Apoi a început să-i vadă peste tot, grași,  zbanghii, cu colții la vedere. Pe sub masa de alături, pe culoarul dintre mesele din cafenea, sărind de pe capul Ceciliei Barraza pe scaunele goale. Nu s-a mai putut stăpâni şi a început să se scarpine cu zel. Şi-a suflecat mânecile și și-a descheiat cămașa ca să se scarpine şi să scape de rozătoarele scârboase care-l înconjuraseră şi i se urcau pe picioare.  (…)

-Nu-i vezi, așa-i? a zis Toño Azpilcueta. Sunt peste tot. Ştiu că nu-i vezi, nimeni nu-i vede, dar sunt aici. (…)

– Mi se întâmplă de când eram copil, a zis. De fiecare dată când sunt agitat. E ca și cum niște șobolani m-ar mușca de spate. Îmi vine să-mi dau jos cămașa, pantalonii. Să mă scarpin până la moarte. Nu am mai zis asta nimănui. Eşti prima persoană care află. Nu mai știu ce să mă fac, Cecilia. Sunt speriat. Pentru că şobolanii ăia nu există, eu i-am inventat. Așa mi-am petrecut viața, încă de mic, imaginându-mi rozătoarele alea. Și disperat din cauza mâncărimii. Nu mai pot”[2].

Ei bine,  de aici i s-a tras ditamai pocinogul sărmanului om, adus sorosist de la  Oradea ca să ne scape de… șobolani, ce trist epilog al poveștii.. .

P.S.: Mâine, se va decide soarta „Guvernului Bolojan” în Parlament  prin votarea moțiunii depuse de  alianța PSD-AUR, însă șansele să treacă sunt minime, în opinia mea. Iată și  argumentele:

– reacția Băncii Naționale, care a urcat euro la un prag istoric  record  în  raport cu bietul nostru leu, șiretlicul  fiind utilizat și în zilele decisive ale bătăliei electorale prezidențiale dintre Nicușor Dan și George Simion, un semnal clar către alegători  venit dinspre Sistem;

– interesul  păpușarilor  bruxellezi de a-și păstra  alesul în funcție  până ce acesta își va  îndeplini obligațiile asumate la învestire prin  foaia de parcurs completată nu la București;

– viciul ancestral al trădării,  transmis  compatrioților  mei, cu osebire politicieni, din generație  în generație, destui semnatari ai jalbei lăsându-se  sigur cumpărați ori șantajați, că pe plaiurile „Cătușiadei” orice ți se poate imputa penal,  deceniile din urmă stau mărturie;

– lipsa de  seriozitate a „găștii Grindeanu”, o strânsură de-o grețoșenie de neatins în  istoria recentă a post-comunismului neaoș.

De mă voi înșela,  n-am niciun motiv de bucurie, din contră,  alternativele  mă aruncă deznădejdii, bibicilor, ioc oameni de stat, ioc caractere…

[1] Mario Vargas Llosa, Vă dedic tăcerea mea

[2] Mario Vargas Llosa, Vă dedic tăcerea mea