Iluzia Justiției italiene

În aprilie 1993, în toiul Luptei împotriva corupției, declanșate de Ion Iliescu și salutată de presa Puterii FSN-iste, am căutat să creez un moment de luciditate publicînd în numărul din 23 aprilie 1993 al Evenimentului zilei un comentariu despre noua iluzie.

L-am intitulat Iluzia Justiției italiene.
Îl reproduc azi, cînd ne iau cu asalt alte și alte iluzii.

„Lupta împotriva corupției nu e numai stindardul de moment al dlui Ion Iliescu. Sub faldurile ei desfășurate s-au adunat și alții: primul ministru, miniștrii, liderii partidelor majoritare în Parlament, liderii opoziției, jurnaliștii. Putem vorbi astfel de o nouă modă politică. Și ca orice modă de acest fel, ea nu poate sta decît sub semnul demagogiei. Cum altfel decît demagogie să numești declarațiile virulente împotriva corupției ale unor politicieni care s-au îmbogățit pe sub mînă? Senatorul Corneliu Vadim Tudor tună și fulgeră împotriva afacerilor pe seama statului, cere arestarea și anchetarea altora, uitînd că modul în care el și-a însușit lacul și pămînturile de la Butimanu reprezintă una dintre cele mai răsunătoare ilegalități de după decembrie 1989. Cum altfel decît demagogie să numești campaniile declanșate împotriva corupției de către unele cotidiane cînd ele însele s-au privatizat încălcînd flagrant legea? În crearea acestei mode un cuvînt greu l-a avut de spus, între altele, și fascinația exercitată asupra opiniei publice românești de către loviturile date de Justiția italiană corupției din cele mai înalte sfere ale politicii. Corupția a atins la noi și structurile puterii. De ce n-ar putea urma și Justiția noastră exemplul Justiției italiene? De ce n-ar putea și Justiția noastră să atace necruțător cazurile de corupție fără a ține cont de locul ocupat de anumite persoane în ierarhia politică a momentului? Cam așa ar suna raționamentele pe care le lasă să se înțeleagă declarațiile belicoase din politica și presa românească a momentului. Din nefericire, aceste raționamente sînt complet iluzorii. Exemplul Justiției italiene nu poate fi urmat de Justiția noastră. Și iată de ce.

Ceea ce ne surprinde și ne fascinează pe noi, românii, la Justiția italiană de azi e neasemuita ei îndrăzneală. În radicalitatea ei înspăimîntătoare, această justiție n-are nici un complex față de politicienii care au încălcat legea. Ea și-a permis să ancheteze nu numai foști, dar și atotputernici ai zilei. Slabi din fire cum sîntem noi, românii, în fața celor ce au în mînă pîinea și cuțitul, ne întrebăm cum de nu se tem magistrații italieni de repercusiunile pe care le pot avea asupra lor procesele intentate unor politicieni aflați în fruntea statului. Explicația acestui curaj e însă foarte simplă. Magistrații italieni n-au nimic de pierdut. Anterior acestei bătălii, ei s-au confruntat cu Mafia. O confruntare făcută – nu încape îndoială – cu riscul vieții. Unii dintre ei chiar au plătit cu viața lupta împotriva Mafiei. În aceste condiții, bătălia împotriva politicienilor corupți e floare la ureche. Cu ce mai poate fi înspăimîntat un om care și-a pus viața în joc băgîndu-i la închisoare pe mai-marii Mafiei?!

E limpede, astfel, că îndrăzneala de acum a magistraților italieni n-a venit din senin. Ea s-a format în înverșunata luptă anterioară, în numele legii, împotriva Mafiei. Are Justiția noastră democrată o asemenea experiență de viață și de moarte? Indiscutabil, nu. Dimpotrivă, putem spune că Justiția noastră are o experiență anterioară menită a nu-i da curaj în lupta împotriva corupției din sferele puterii. Bătălia împotriva afaceriștilor plasați în locuri înalte e extrem de grea. Demnitarii corupți sînt deciși să se bată pînă în pînzele albe. Denunțarea de către Justiție ar însemna pentru ei sfîrșitul. Și pentru a preîntîmpina acest sfîrșit, ei sînt gata să arunce totul în joc: bani, influență. Cum să aibă Justiția noastră curajul să se ridice împotriva acestora, în numele legii, cînd, în perioada de după decembrie 1989, ea a dat numeroase dovezi de lașitate?! Justiția română s-a temut să sfideze opinia publică a momentului și, în consecință, i-a condamnat pe foștii membri ai C.P.Ex. Justiția română s-a temut să-l aducă în instanță, potrivit legii, pe Miron Cosma. Justiția română s-a temut să respingă candidatura anticonstituțională a dlui Ion Iliescu pe listele Senatului. Justiția română s-a temut să-l condamne pe Corneliu Vadim Tudor pentru calomnie. Justiția română s-a temut să intenteze proces pînă şi unui amărît ca Ilie Neacșu, ale cărui articole primitive sînt de un antisemitism indiscutabil. Și dacă Justiția română n-a avut curaj să impună legea în aceste cazuri puțin riscante, cum vom putea crede că ea va avea îndrăzneală să se ia de afaceriștii bine plasați în sferele puterii?
Fascinantul exemplu al Justiției italiene rămîne pentru noi o biată iluzie ca, de altfel, și declarațiile de război prezidențiale și guvernamentale împotriva cancerului social care e corupția.