Iluzia lui Arghezi: Scriitorul la conducerea statului

Goga. La 30 martie 1926, urmare a manevrelor de culise din partea lui Ionel Brătianu, regele Ferdinand îl însărcinează pe Mareșalul Averescu să formeze noul guvern. Ministru de Interne e numit Octavian Goga, ajuns, după desprinderea din Partidul Național Român a grupării care-i poartă numele și fuziunii cu Partidul Poporului (15 Aprilie 1920) omul numărul doi în formațiunea lui Averescu. În Memoriile sale, N. Iorga dezvăluia aranjamentele de culise care l-au adus pe Octavian Goga în fruntea unui minister cheie în caz de alegeri generale:
„Averescu recunoaște că i-a fost impus, cu insistență, la Interne, după sfatul liberalilor”. (N. Iorga, „Memorii”, vol. IV, Editura Națională Ciornei, pg. 220).

Numirea lui Octavian Goga ca ministru de Interne îi dă tînărului Arghezi, truditor cu condeiul la „Țara noastră”, un entuziasm indescriptibil, dintre acelea care sufocă.
Entuziasmul nu e bun nicăieri. El seamănă, prin discrepanța dintre cantitate și efect, cu castraveții. Mănînci o căruță pentru a obține cîteva calorii! În cazul lui Arghezi, preaplinul sufletesc a născut o prostie. Titlul acesteia? „Scriitorul la conducerea statului”, („Țara noastră”, 30 mai 1926). Bucuros că un confrate a fost pus la Interne (auzi, un poet mai mare peste jandarmi!) Arghezi se rătăcește într-o vastă pledoarie pentru aducerea scriitorului la conducerea statului. Pentru poporul român – portretizează autorul – ar fi enorme avantaje. Nu de alta, dar în viziunea sa clocotindă, scriitorul e un Făt-Frumos al politicii. Iată ce se va întîmpla în România noastră indivizibilă și unită, după Arghezi, dacă scriitorii vor fi promovați ștabi:

„Românii vor avea răgazul să vadă că scriitorii sînt cel puțin tot atît de vigilenți și buni gospodari ca și economiștii improvizați, minus ifosul și fanfaronada. Scriitorii vor aduce la conducerea statului rîvna lor zămislitoare, preocuparea de dreptate aplicată și liniile caste, fără sinuozități bizantine, ale construcțiilor curate, înălțate în sus și nu scobite dedesubt, cu labirinturi de beciuri, menite să ascundă rușinile ce nu îndrăznesc să se ivească la balcoane”.

Imediat după instalare, guvernul Averescu purcede la convocarea corpului electoral pentru 25 mai 1926 (Camera Deputaților) și 28 mai 1926 (Senat). Potrivit tradiției balcanice, Regele numea un guvern după cum îl tăia capul. Noul executiv declanșa alegerile. Numai că atît acestea, cît și campania electorală, ședeau sub semnul abuzurilor de tot soiul. Proprietarul măsurilor aberante împotriva Opoziției și avînd drept țel garantat victoria partidului care organiza alegerile, era ministrul de Interne. Îi revine, așadar, lui Octavian Goga misiunea de a asigura victoria cu orice preț a guvernului la scrutinul așa-zis democratic. Ce întreprinde poetul național atît de cîntat de Arghezi ca un exemplu de ce poate face un scriitor scriitor la conducerea statului?
Declanșează una dintre cele mai crîncene campanii de abuzuri în campania electorală, de care răspunde ca ministru de Interne.

*

Epoca Cea mai mare dificultate în lectura gazetăriei lui Caragiale: cunoaşterea epocii. Asumate ca intervenţii-pistol, articolele marelui scriitor se referă la fapte, oameni şi evenimente la zi în timpurile respective.

Despre Dimitrie A. Sturdza, P.P. Carp, Dumitru Brătianu sau C.A. Rosetti, poţi afla din dicţionare, din enciclopedii sau chiar din manualele de Istorie.
Destul de greu. Totuşi, poţi afla.

Nume precum Sihleanu, Missail, luate peste picior de Caragiale, sunt greu de descoperit în instrumentele de lucru, extrem de sărace la capitolul Epoca lui Carol I.
Ca să nu mai spun că, pentru a înţelege unde bate gazetarul Caragiale, dar mai ales ce ştat de leafă serveşte, e musai să cunoşti vremea sa pînă în cel mai mic amănunt.