Împăratul Alb de pe planeta de Ger

A fost odată ca niciodată. A fost odată un împărat. Se numea Împăratul Alb şi locuia pe planeta Jupiter. Cum Jupiter e cea mai friguroasă planetă din Sistemul solar, i se spune Planeta de Ger. Aşadar, împăratul se numea Împăratul Alb de pe Planeta de Ger. Fusese transferat aici, pe Jupiter, cu sute de ani în urmă, direct din Antarctica. Pînă atunci trăise şi împărăţise peste o banchiză care naviga spre Sud cu cîţiva milimetri pe an. Savanţii Palatului susţineau că peste cîteva secole banchiza avea să ajungă în apele calde şi, deci, Împărăţia, cu împărat, cu întreaga curte, cu tot, avea să se topească şi să dispară. Împăratul ştia asta şi, între noi fie vorba, era niţel îngrozit, deşi n-o arăta.

Împărăţia de pe banchiză continua să-şi ducă viaţa de zi cu zi.
Urşii polari se întreceau de zor în cadrul faimoaselor turnee de trînte pe gheaţă. De un mare interes se bucura campionatul de fotbal al focilor. Mingea era o cutie de conservă goală, rămasă pe banchiză demult, de la o expediţie care pierise, izbindu-se de Polul Nord şi făcîndu-se bucăţi. Se juca cu mare grijă, pentru că, în fiecare moment, un şut mai puternic, putea arunca mingea de pe banchiză în mare. Erau şi cîteva morse, dar acestea şedeau toată ziua supărate, zicînd că ele inventaseră aparatul Morse şi că nişte tipi şi-o însuşiseră fără a le plăti drepturi de autor.

Într-o zi, însă, Împărăţia de pe banchiză fu descoperită de un submarin atomic, al cărui echipaj se luase după un peşte, pe care voiau să-l prindă şi să-l prăjească, tocmai din Oceanul Pacific. În timp ce prăjeau peştele prins deja (pe o plită încălzită prin explozie nucleară), Împăratul se plînse echipajului că banchiza înaintează spre Sud, şi că, peste cîteva secole, urma să ajungă în mările calde şi să se topească. Atunci, şeful echipajului, un astronaut ieşit la pensie, îşi aminti că Guvernul general al Pămîntului căuta un paznic pentru planeta Jupiter. Cu mulţi ani în urmă, Jupiter fusese locuită, mai precis, amenajată, ca o Planetă staţiune pentru sporturile de iarnă ale celor din Sistemul solar. Veneau aici numeroşi turişti de pe Pămînt, de pe Marte, de pe Saturn şi se dădeau cu schiurile şi cu patinele. Cîte unul, mai viteaz, îşi dădea drumul la vale şi, ajuns la marginea planetei, cînd să cadă în spaţiul cosmic, făcea o cristiană şi se oprea.
Cum însă marele calorifer, instalat în burta planetei, se defecta mereu, treptat, treptat, turiştii nu mai veniră, preferînd alte staţiuni cosmice.

Jupiter rămase pustiu. Iar acum, Guvernul general al Pămîntului avea nevoie de un paznic. Se semnalase deja că unii astronauţi, în trecere spre galaxii, se opreau şi furau bucăţi din planetă, ca să facă din ele antene cu care să prindă, la televizor, bulgarii. Astfel, că şeful echipajului îl puse pe Împăratul Alb să facă o cerere, deschise ceretofonul (un aparat de transmis cererile la distanţă) şi trimise cererea la Palatul Guvernului General, din insulele Hibride. Aici, cererea fu imediat proiectată pe un ecran uriaş, şi Guvernatorul general, punîndu-şi ochelarii, o citi cu atenţie, clătinînd din cap (fără nici un motiv), scrise pe colţul ecranului: Se aprobă, şi semnă. Imediat, o ştampilă teleghidată puse parafa, şi astfel, Împăratul Alb ajunse paznic pe Jupiter.

Din cîte se ştie, Jupiter e o planetă din tablă goală pe dinăuntru, ca un butoi de motorină. Împăratului îi plăcea mult aici, era frig tot timpul, atît de frig încît, răsuflarea îi îngheţa în aer şi se făcea ţurţuri de gheaţă. Singura problemă, era că, planeta fiind din tablă, cînd mergea, de exemplu, ca să ia poşta, care i se arunca, dintr-o rachetă de Poştă în trecere pe acolo către altă planetă, Jupiter răsuna atît de tare, încît locuitorii planetei vecine, Saturn, strigau cît îi ţinea gura:
Termină o dată cu hodorogitul că nu putem dormi!

Atunci, Împăratul începea să meargă în vîrful picioarelor.
Şi de atîta mers aşa degetele i se ascuţiseră, de ajunseră ca o lamă.