În autobuz ca în viață

Încă o zi în care spectacolul lumii mă scoate din banalitatea cotidiană. Astăzi am luat-o spre centru cu autobuzul. N-am mai mers de multă vreme cu acest mijloc de transport. Poate pentru că amenințarea covidului a pus stăpânire pe mine, sau pentru că am preferat să mă limitez la spațiile mai apropiate. Autobuzul este aproape gol. O femeie stă agățată de o bară de pe la mijlocul autobuzului și vorbește cu o alta, distanțată social, pe scaunele din spate. Își spune păsul profitând de faptul că doar eu eram în măsură să aud, pentru că tânărul cu pantalonii ferfeniță și cu gluga până peste ochi, vorbea la telefon. Fragmente din discuțiile lor ajungeau până la mine. Era o „interferență” de replici demne de comediile lui Caragiale. Tânărul o lămurea pe o fată să meargă la el acasă, pentru că părinții sunt plecați pentru câteva zile: „Nu mai face pe mironosița! Hai, că avem frigiderul burdușit și tot apartamentul la dispoziție!”. Din ceea ce răspundea el se puteau deduce cuvintele fetei: „Cum unde sunt? Acum sunt singur acasă, în fața televizorului. Nu, nu ne aude nimeni! Televizorul se aude! Ce țăcănit de tramvai! Poate țăcănitul din capul meu, că nu mă asculți!” Femeia care se confesa striga mai tare ca să acopere cuvintele tânărului: ”Dă-o dracului de putoare! Nu știu ce a făcut, ce n-a făcut, că săptămâna trecută a născut un copil de trei kile.” Păi cum nu știi ce a făcut, ce n-o făcut? Se pare că a făcut, îmi venea să-i zic, dar am preferat să tac. A făcut ce vrea să facă tânărul acesta cu fata pe care o cheamă la el, îmi spuneam în gând… dar gândurile mele treceau repede, cam cum trece distribuția la câte un film, încât nu apuci să vezi decât câte o literă, pe ici pe colo. „Cum adică, nu te lasă mă-ta?” se enervează tânărul. Păi ești aproape majoră. Tot ea îți spune ce să faci și tu ca fraiera o asculți?”.

Aș fi vrut să-l iau de glugă și să-i spun că fata aceea aproape majoră trăiește din truda mamei sale, așa că trebuie să o asculte. Dar cum să-i spun, că doar cine știe cum ar reacționa și nu vreau să mă adun de pe podea. Îmi întorc atenția spre discuția celor două. „Vezi dacă nu le învață la școală?”. „Ce nu le învață, tu?” este gata să o zgâlțâie cealaltă. „Ce nu le învață? Nu vezi că nu trebuie învățate, că știu ele singure ce și cum să facă? Numai pocnesc, precum prunele când le pregătim pentru magiun”. Aș fi vrut să o felicit pentru replica ei, dar m-am rezumat să râd sub masca cea de toate zilele. Tânărul lovește cu pumnul deasupra ușii încât șoferul frânează brusc. Zgâlțâiala și strigătul șoferului îl fac să mestece un cuvânt ce cred că era: „Scuze!” apoi continua mai mult pentru el: „Proasta dracului! Uite ce fac din cauza ei!”