În căutarea fisurii nemţeşti

Eternul băutor de bere

Despre corectitudinea nemţească spune totul un mic amănunt din realitatea de zi cu zi a metrourilor. La Berlin binecunoscutele neamuri de la oraş ale trenurilor personale din ţară diferă de cele întîlnite pe alte meleaguri. Metroul berlinez iese deseori din galeria subpămînteană pentru a străbate un timp spaţiul semiaerian al Oraşului. Dacă apuci un loc lîngă geam, poţi privi direct pe fereastra fără perdele a etajului doi de la blocul din marginea şinelor. La rîndul lor, cei din apartamente pot ieşi la pervaz, ca să-ţi facă cu mîna. Noroc că, nemţi fiind, n-au timp să-l piardă cu inutilități latine.

Nu e singura notă aparte a metroului berlinez, chiar dacă singura cultivată de media. Tramvaiul subteran se distinge şi printr-o altă notă senzaţională. Ca să intri în staţie nu trebuie să treci prin celebrele porţi. La Paris, la Londra, biletul se dă la ochiul din geamul unui ghişeu, dincolo de care doi inşi stau de regulă de vorbă. La Berlin trebuie să deschizi uşa unui Birou arondat informaţiilor de tot soiul. Formula are inconvenienţe atît pentru călător, cît şi pentru funcţionarul administrativ. Călătorul trebuie să apese o clanţă, să deschidă o uşă, să aleagă încurcat dintre mai multe birouri şi să se exprime într-o germană, fie ea şi aproximativă. Funcţionarul se vede obligat la un contact cu fel de fel de oameni.

Într-o dimineaţă a popasului meu la Berlin, aşteptînd cuminte pentru un bilet pentru Postdam în Zoologischer bahnhof, am văzut-o pe funcţionară sărind de pe scaun, dîndu-se înapoi speriată şi făcînd cu mînuţele semnul specific scuturării cearşafurilor dimineaţa, în curte.

Ce se întîmplase?
Nimic deosebit.
Se lipise de birou, cu scopul vădit de a insist, un cetăţean burtos, trădînd de la kilometru băutorul de bere. Respectivul duhnea atît de tare, încît cetăţeanca de la birou – o nemţoaică între două vîrste, uscăţivă la modul absolut – se trezise în plin atac surpriză cu gaze de luptă. Şi fără a şti o boabă germană, am înţeles că burtosului i se arăta uşa. Ca toţi fanii împătimiţi ai berii, el n-a arătat pic de supărare față de acest tratament. A părăsit biroul dînd din mînă resemnat. Din punctul meu de vedere, al unui călător român în străinătate, absenţa porţilor cu deschidere automată rămîne o primejdie mortală. Îţi pun la încercare capacitatea de a rezista unei tentaţii eterne umane, moştenite de la omul de Cromanion:
Cea de a călători fără bilet.

Spun Omul de Cromanion, pentru că pe vremea cînd nu se descoperise că grotele pot fi bune nu numai de pictat pentru turiștii de azi, dar și pentru amenajarea stațiilor de metrou, toată lumea mergea fără bilet, fără să fie de loc contravențională.

O tentaţie puţin cercetată de specialiştii în abisurile sufletului individual. Din nefericire, ea are rădăcini mult mai complexe decît satisfacţia de a economisi un euro. Se amestecă, de exemplu, şi plăcerea secretă, radical reprimată în subconştient, de a da una peste bot Autorităţii. Pe lîngă şansa de a fi prins contravenţional de către controlori, ceea ce ar însemna un cumplit examen la limba germană, nivelul Avansaţi, afacerea cu deplina libertate a intrării pe peron mai are un inconvenient:
Te frustrează de posibilitatea de a trage pe sfoară maşinăria, pătrunzînd, lipit de amicul din faţă, într-o mişcare cu vădite conotaţii dubioase, sau de a te strecura pe sub bară în patru labe. Oricum, pentru mine, călător şi la Paris, m-a întristat că nu văd negri sărind pur şi simplu peste bare.
Nu m-am gîndit, evident, că la Berlin nu prea sînt negri!

Pagini: 1 2 3 4 5