În comunism, un director de editură era mai ceva ca un sultan

Pe rafturile cărora le țin locul dulapurile din jurul biroului de acasă stau în stativ, ca niște lemne, dosare numeroase, despre care nu știu cînd și cum le-am pus. Căutînd într-o noapte, după ora 24, actele apartamentului de la Sinaia, supuse învățăturii din străbuni, Le voi găsi cînd voi căuta altceva, am dat peste plicuri conținînd fișe scrise, texte imprimate (ceea ce presupune că au fost dactilografiate în variantă electronică și că ar trebui să le găsesc într-un Folder), pagini din reviste, xeroxate, cu intervenții de pe vremuri de-ale subsemnatului (interviuri, cronici literare, declarații). Printre altele descopăr un interviu dat de mine lui Valeriu Bârgău de la Tribuna, apărut în 29 octombrie 1987, intitulat pur și simplu Dialog cu criticul și prozatorul Ion Cristoiu, mărturie că mult timp am fost critic și prozator pentru breaslă, ca să devin, după 1989, jurnalistul sau, mă rog, publicistul Ion Cristoiu.

Din dialog înțeleg că eram deja director la revista Teatrul.
Cred că interviul aparținea colaborării mele la Tribuna, după ce încercasem zadarnic să intru într-o grupare de pe lîngă o revistă, totdeauna o gașcă.

Înainte de 1989 revistele literare și editurile aparțineau statului comunist și, prin urmare, erau subvenționate. De aici o bătălie pe viață și pe moarte pentru a fi director de revistă literară sau de editură. Editurile publicau și stabileau tirajul după cum voia directorul. Te puteai pricopsi și prin tipărirea unei cărți de poezie. Deși știau că poezia nu se vinde, directorii publicau cărți de poezie, pentru că vînzarea era lipsită de importanță. Postura de director de editură îți asigura intrarea în lumea literară. Criticii scriau și ei cărți. Dacă aveai amabilități cu un director de editură, nici o problemă să tipărești într-un tiraj substanțial o carte de critică, de regulă o culegere de cronici literare semnate de critic într-o revistă culturală. Cartea nu se supunea ca azi criteriului comercial. Indiferent că era sau nu vîndută, în funcție de tiraj (stabilit de editură și nu de Piață), te puteai îmbogăți și în postura de critic literar. Amabilitățile depindeau însă de amabilitățile tale cînd făceai o cronică la cartea directorului. O putere însemnată îți dădea postura de director de revistă sau chiar de redactor pur și simplu. Și revistele literare n-aveau nici o legătură cu succesul de piață. Prin urmare, ca director puteai să publici pe cine voiai și îndeosebi să-i dai drepturi de autor cît voiai. Se înțelege că funcția de redactor de revistă îți aducea înlesniri la publicarea de cărți și amabilitățile cronicarilor cînd venea vorba de cartea ta.

Puterea maximă, de veritabili sultani, era cea dată de calitatea de membru al conducerii Uniunii Scriitorilor și, mai ales, a conducerii Fondului literar. După tradiția sovietică, Uniunile de creație nu se uitau la bani cînd era vorba de membrii lor. Mai ales în timpul stalinismului, Fondul literar era un sac fără fund. Pe baza unei simple cereri (evident, dacă erai în grațiile conducerii) obțineai avansuri pentru cărți pe care nici măcar n-aveai de gînd să le scrii, șederi pe gratis la casele de creație. Din această realitate au izvorît bătăliile crunte pentru șefiile de la Uniunea și, în ultimii ani ai lui Ceaușescu, însemnatul conflict dintre Gruparea Barbu și Gruparea Manolescu. Scriitorii din Gruparea Eugen Barbu se bucurau de succes comercial. Ca membri ai Uniunii, ei trebuia să dea o parte din bani Fondului literar. Care Fond își asigura astfel și banii pentru creația scriitorilor fără succes comercial. Cei din Gruparea Manolescu nu se omorau cu scrisul și publicatul, iar cînd le apărea o carte zăcea prin depozite. Cu toate acestea ei erau abonații Fondului Literar, cîtă vreme conducerea Uniunii era în mîinile găștii lor. Gruparea Barbu s-a revoltat, și pe bună dreptate, cîtă vreme ei munceau iar alții petreceau pe banii lor.

M-am depărtat însă de chestiunea principală a acestor însemnări:
Cum și de ce mi-a apărut interviul în Tribuna de la Cluj?

Răspunsul e simplu.
Încă de pe vremea SLAST eram în relații bune cu Vasile Sălăjan, redactor șef al revistei din 1982, un excelent prozator. Autorul interviului e Valeriu Bârgău. Cred că Valeriu Bârgău îmi era cunoscut de la Supliment, dacă nu chiar de la Amfiteatru. Internetul îmi semnalează c-a murit în 2006 și că soția, poeta Mariana Pândaru, se ocupă de păstrarea memoriei lui.