În familia noastră, tata era Președinte, iar mama, Premier

Asta a fost copilăria mea! Dar am rezistat! Eu îl moştenesc pe bunicul dinspre mamă, iar fratele meu – pe bunicul dinspre tată. Fiica mea seamănă cu mine, dar acum a devenit prea occidentală pentru un tradiţionalist ca mine. Multe elemente din comportamentul maică-mii se regăsesc şi la mine: înverşunarea, ambiţia, permanenta conştiinciozitate. E şi ea fiica tatălui ei! Bunicul meu dinspre mamă era un fruntaş ţărănist. Uite că puteam să mă înscriu în PNŢCD! El era din Buzău şi nu avea moliciunea aceea pe care o au moldovenii, mai ales bărbaţii, acel „Lasă-mă să te las“. A făcut o şcoală agricolă, a lucrat la boier şi, printr-o muncă îndîrjită, a devenit chiabur, dar după 23 august i-a fost luat pămîntul cu forţa. Iată că acum pot să mă dau şi eu dizident! Avea multe cărţi şi citea mai ales cărţi de agricultură, de viticultură, era anticomunist şi i-a aşteptat tot timpul pe americani. A murit la 90 de ani şi ţin minte că de pe la 70 de ani îşi făcea singur injecţiile, aşa cum am făcut şi eu într-o perioadă. Cred că de la bunicul meu dinspre mamă şi de la maică-mea am moştenit conştiinciozitatea şi nevoia permanentă de a munci.

Vreau să vă spun că la noi în familie era o relaţie foarte interesantă între maică-mea şi taică-meu, cam cum e relaţia dintre preşedinte şi primul ministru. Mama mea era prim-ministru şi lua hotărîrile executive, ea spunea, de exemplu, ce să facem cu banii. Dar marile hotărîri erau luate numai cu aprobarea tatălui, deşi el chiar era genul de moldovean „Lasă-mă să te las“… Mama era cea care mă bătea, tata nu m-a bătut niciodată, dar marile hotărîri – „Dăm băiatul la şcoală sau nu-l dăm?“ – erau luate de tata. (Eu sînt un tip destul de dur şi cu prinţii mei, şi cu mine însumi… Şi ţin minte că multă vreme, atunci cînd se supăra pe mine, maică-mea îmi reproşa că ea a cheltuit bani cu mine dîndu-mă la liceu şi la facultate. E ca şi cum ar fi pus bani la bancă. V-am mai spus că aceasta e concepţia de la ţară: un copil îl trimiţi la şcoală ca să fie o investiţie).

Gesturi de tandreţe n-am văzut între părinţii mei. Ştiţi ce se spune despre cupluri fericite de la ţară. Nu se spune că se iubesc, ci că se înţeleg! Mi se pare ceva extraordinar, pentru că iubirea poate să treacă, înţelegerea – nu. Iubirea poate să fie sau să nu fie, poate să fie erotică sau nu. Dar lucrul fundamental pe care multe cupluri de la oraş nu-l înţeleg este că una-i iubirea şi alta-i înţelegerea. Înţelegerea înseamnă potrivire. Şi cred că părinţii mei au fost nişte oameni care s-au potrivit, care s-au înţeles. După cum vă spuneam, n-am văzut gesturi de tandreţe între ei, dar n-am văzut nici certuri! Mă mai prindeam eu cînd maică-mea era supărată, dar nu s-au certat niciodată pe faţă. Cred că multe cupluri de la oraş au de învăţat din asemenea atitudini! Deşi nu trebuie preluate de-a dreptul. Doar ştiţi că la ţară femeia merge în urma bărbatului! Dar eu m-am dezvăţat să merg înaintea soţiei!

Aş vrea să vă mai spun că în multe din romanele interbelice apare rivalitatea dintre copilul sărac şi fiul de chiabur. Şi eu am trăit o situaţie asemănătoare. Şi aici ajungem la motivul pentru care critic eu regimul comunist… Nu numai că mi-au spus părinţii, dar am observat şi eu că la noi în sat venirea comunismului i-a transformat în şefi pe săracii satului, care erau în această situaţie materială precară din cauza faptului că erau beţivi. De atunci am sesizat deficienţa economică a comunismului! Părinţii mei spuneau pe faţă că oamenii de treabă care au muncit din greu au fost obligaţi să-şi dea pămîntul la CAP şi că nu mai sînt nimic în sat, în timp ce aceia care înainte de război fuseseră proştii şi derbedeii satului au ajuns în fruntea acestuia. Pe uliţă cu noi stătea secretarul de partid şi preşedintele sfatului popular, care era omul numărul unu al comunităţii. Şi eu, care eram fiu de ţărani mijlocaşi de pe vremuri, trebuia să mai muncesc pe la acesta din urmă, care fusese pînă nu demult sărăntocul satului. Din cînd în cînd, veneau la el diferiţi şefi de la raion. Eu eram în clasa I, dar ştiam „Nunta Zamfirei“ pe de rost. Din acest motiv, atunci cînd aveau asemenea invitaţi, mă chemau la ei şi mă puneau să le recit poezia acelor terchea-berchea. Era ca la circ, cînd prezinţi un fenomen, o minune. Ei mîncau, dar mie nu-mi dădeau nimic de mîncare. Parcă totuşi îmi dădeau lapte, ceea ce era foarte bine, pentru că a fost o perioadă în care noi n-am avut vacă… Am trăit şi inegalităţi de genul ăsta! Mai ales în şcoala primară am avut conflicte cu copiii nomenclaturiştilor, ca să le spun aşa: cu fiica poliţistului şi cu fiul acestui preşedinte de sfat popular, cu care eram coleg de clasă. Conflictele pe care le-am avut cu fiul acestui văcar devenit primar au făcut-o pe maică-mea să mă dea la şcoli mai înalte. Evident, aveam note bune. Note bune avea şi el, că doar era fiul cui era. Dar era clar că eu eram mai bun. În cadrul unui conflict tipic de la ţară, mama lui i-a zis maică-mii: „Lasă că o să vezi că fiul tău o să ajungă să măture străzile prin Bucureşti!“ Şi, multă vreme, asta a fost una din spaimele maică-mii: ca nu cumva eu să ajung să mătur străzile. El n-a reuşit nici măcar să intre la liceu, pe cînd eu am intrat printre primii, ceea ce a fost un motiv de mîndrie. Dar a fost interesantă această obsesie a maică-mii ca nu cumva eu să ajung să mătur străzile. Cînd eram la liceu şi la facultate, îmi tot aminteam să învăţ, ca să-mi iau examenele, ca nu cumva să ajung într-o asemenea situaţie. Chiar se gîndea că aş putea ajunge aşa! Nu i se părea chiar o mare nenorocire, nu se gîndea că măturînd străzile aş fi suferit, era o chestiune de orgoliu, nu vroia să aibă dreptate vecina ei în privinţa faptului că fiul său chiar a ajuns să măture străzile.

Era o problemă de imagine!

Exact! Era vorba de imaginea în faţa satului. Trebuie însă să recunoaştem că, la ţară, un important rol educaţional îl are aşa numita „gură a satului“. Pe mine de-asta mă şi amuză campaniile electorale pentru alegerile locale. La sat, toţi oamenii se cunosc între ei. Se ştie care sînt beţivii, care sînt leneşii, care sunt harnicii. Acolo totul se ştie, nu poţi să ascunzi nimic! Satul este necruţător în privinţa ierarhizărilor! Se ştie care e gospodar şi care e un beţiv nenorocit care doarme prin şanţuri, care e femeie serioasă şi care e curvă. Satul nu poate fi înşelat. Acolo imaginea chiar corespunde realităţii!

Eu am adus o viaţă destul de retrasă. Chiar cînd eram la liceu şi la facultate. Cînd mă întoarceam acasă, la sfîrşit de săptămînă, de la Panciu (acolo am făcut liceul, era un liceu mai slab decît cel de la Focşani, şi prin urmare mai puţin costisitor), nu participam la seratele care se mai organizau. O singură dată am fost la o petrecere cu băieţi şi fete, dar m-au plictisit de moarte cu hîrjoneala lor, aşa că am mers în camera alăturată, unde pe jos erau împrăştiate o mulţime de ziare şi ţin minte că le-am citit pe toate. Am fost, în schimb, un mare consumator de filme! În fiecare duminică seara se proiecta cîte un film la Căminul Cultural şi cu mult timp înainte îl întrebam pe proiecţionist ce film rulează. De fiecare dată, indiferent ce fim era, îmi spunea că este unul cu Stan şi Bran. Nu ştiu de ce. Noi, prostimea, mergeam cu mult timp înainte şi ne aşezam pe unde apucam. Chiar înainte să înceapă filmul venea preotul şi preoteasa şi se aşezau în faţă pe scaunele pe care şi le aduceau de acasă… Erau interesante toate acele comentarii ale sălii la adresa eroilor din filme…

Duminica după-amiaza ne şi plimbam. Nu cu fete. Nu umblam cu fete cînd eram tînăr! Dar mai treceam şi eu pe uliţă şi auzeam comentariile babelor care stăteau pe bănci în faţa porţilor lor. Era ca un fel de examen. Parcă te aflai într-o campanie electorală. În spatele tău auzeai şuşoteli: „Al cui e, maică, ăsta?“, „A cui e, maică, asta?“, „De ce e aşa pletos?“, „De ce are fusta aşa de scurtă?“ Cel mai aspru erau criticate fetele care nu respectau o anume lungime a fustei. Satul este un spaţiu de examen continuu pentru copii. Are un important rol educaţional, cum ştiţi prea bine.

(Din cartea  ”Dialog cu Ion Cristoiu”,  semnată  de Cecilia Caragea, Editura Dacia)