În fundul gol în fața istoriei

Iată că a venit iar ziua în care ne-am trezit, a câta oară, în fundul gol în fața istoriei. Am dormit trei decenii la adăpostul SUA, NATO și al slăbiciunii Rusiei dar iată că istoria ne-a trezit brutal din somn și asta nu ne place. În mod surprinzător (însă doar pentru naivi), ceasul deșteptător al istoriei a sunat pe melodia retragerii americanilor din România. Nici nu mai contează de ce au plecat americanii, dacă se mai întorc sau dacă, la o adică, vor sări să ne apere de invadatorul rus. Acestea sunt întrebări secundare în acest moment. În acest moment ar trebui să devenim extrem de realiști, să renunțăm la iluziile cu care ne-am anesteziat instinctul de conservare timp de trei decenii și să realizăm că am fost, suntem și vom fi singuri în fața lumii.

Nu am crezut niciodată că SUA sau NATO ar sări să apere România atacată de Rusia. În primul rând, asta ar însemna al treilea război mondial, implicarea totală cu sute de miliarde de dolari și milioane de vieți de americani, francezi, italieni, germani, etc. Ca să înțelegem caracterul improbabil al unui asemena scenariu este suficient să ne întrebăm cum ar justifica un președinte american trimiterea pe front a zeci de mii de tineri americani sau cum ar primi publicul american zecile de mii de sicrie de soldați morți la datorie pe linia Focșani-Nămoloasa-Galați pentru cauza unei țări de care nu au auzit? Trebuie să ne întrebăm și dacă restul țărilor NATO (fără SUA) și UE ar avea puterea militară și economică să ne apere eficient și la timp. S-a integrat oare România în familia europeană suficient de bine încât rudele noastre bogate să ne considere vrednici de a fi apărați cu prețul sacrificării a sute de miliarde de Euro, a zeci de mii de vieți și a confortului vieții occidentale? Va accepta occidentalul să-și sacrifice stilul de viață liniștit pentru a merge la Mărășești ca să apere România de ruși? De la trotinetă la tanc e un drum atât de lung pentru tinerii europeni care ar trebui să moară pentru România. Sincer, eu nu am crezut și nu cred că aliații noștri vor apăra România altfel decât în același mod în care apără Ucraina, adică se vor indigna, îngrijora și exprima solidaritatea, ne vor da bani, arme, suport logistic și diplomatic (dacă mai rămâne ceva după ce au dat cam tot Ucrainei) dar de murit vor muri doar români pe câmpul de bătaie. În același exercițiu de realism trebuie să admitem și că, mulțumită inabilității noastre notorii de a face politică externă și diplomație, suntem încă o miză mică pentru SUA, NATO și chiar UE, atât de mică încât aliatul nostru strategic, SUA, își permite chiar să ne dea zilele acestea un mesaj clar că nu contăm în ecuația sa de politică externă. A văzut cineva UE sau NATO criticând SUA pentru că a lăsat baltă România?

Legat de actul material al retragerii parțiale a trupelor, trebuie să înțelegem că nu contează neapărat câți soldați are SUA în România la un moment sau altul. Asta este doar o formalitate pentru colosul militar care în 12 ore poate aduce cu avionul mii de soldați oriunde pe glob. Important este mesajul, anume un mesaj de slăbire a implicării fix într-o țară aflată la granița războiului Rusia – Ucraina (graniță de 650 km) și fix în momentul în care negocierile de pace cu Rusia sunt într-un impas îngrijorător pentru cei din est. Faptul că trupele se retrag de la noi și nu din Polonia spune totul în ceea ce privește importanța dată de SUA României. La urma urmei, una este să retragi trupele din Ungaria, Bulgaria, Slovacia și alta este să le retragi din România în timp ce le păstrezi în Polonia. Nu cred nici că SUA a ajuns să-și cârpească nevoile de soldați pentru imaginarul război cu China retrăgând 1000 de militari din România. Aici e vorba de un mesaj, care nu se poate citi decât așa: nu prea contați! Nimic din asigurările oficialităților americane, NATO, române, cum că totul rămâne cum era, nu pot masca mesajul subliminal al retragerii americane și nu mă pot face pe mine să cred că suntem în siguranță. Acest crud ,,adio dar rămân cu tine” al americanilor este un mesaj clar că angajamentul lor nu mai este cel de odinioară. Cine crede sau afirmă altceva este naiv.

Așteptăm, momentan în zadar, să auzim de la președinte, prim-ministru, ministru de externe, ministrul apărării cum s-a reușit această ,,performanță” și ce este de făcut. Așteptăm, mai mult ca sigur tot în zadar, un comunicat oficial al României care, în limbaj diplomatic, să bată obrazul aliatului nostru. Am avea tot dreptul după ce, așa cum am putut noi, am urmat totuși SUA în toate războaiele sale de toată jena, după ce am sprijinit necondiționat poziția sa diplomatică în toate chestiunile (inclusiv cele vădit eronate) și, mai ales, după ce am sprijinit Ucraina întocmai cum ni s-a dictat de la Washington. Până acum, instituțional și oficial, avem zero indignare, zero dezamăgire din partea conducerii României și nici măcar un singur reproș voalat la adresa retragerii americane. Pur și simplu trebuie spus cu respect și pe tonul adecvat că România nu poate accepta ca, după trei decenii de implicare totală și sprijin necondiționat pentru politica SUA, să fie tratată ca un aliat dispensabil, ca o monedă de negociere, fix în momentul în care suntem mai în nevoie. Tot pe ton diplomatic trebuie spus că România, pe fondul dezangajării parțiale a aliatului său tradițional, se vede în situația de a concentra toate eforturile sale economice și militare în direcția consolidării imediate a sistemului său național de apărare, aceasta presupunând sistarea, sub toate formele, a suportului militar și economic acordat de România vecinilor săi în contextul războiului din Ucraina. Acest lucru este firesc de vreme ce este evident că vom avea nevoie de orice strop de resursă militară și economică pentru a ne apăra singuri. Așa se răspunde unei asemenea palme, nu plecând capul în pământ, acceptând orice și continuând să bagi bani în alianțele și războiul altora în timp ce armata ta este total nepregătită pentru o eventuală invazie din est.

Trebuie să înțelegem acest moment cum se cuvine și să mergem mai departe după cum ne dictează interesul. Am face bine să realizăm că tot acum se decontează debandada din Armata Română care, de 35 de ani, bate pasul pe loc și este într-un stadiu de pregătire și dotare total impropriu unui război de apărare. Singura preocupare a fost pentru pensii și salarii, aici mergând și grosul bugetului alocat anual armatei. Timp de trei decenii am dormit și nu am construit o armată puternică în acest răgaz dat de istorie. Am tratat armata ca un fel de instituție decorativă, menită să ne asigure confortul psihologic de a ști că avem o armată, timp în care meseria de militar a devenit pentru mulți strict o chestiune de loc de luat un salariu, de ieșit devreme la pensie și mai puțin un angajament serios pe linie de apărare. Pentru aceasta consider vinovați toți miniștri apărării, șefii armatei și președinții României din 1990 și până azi. Că tot suntem la un moment de bilanț, întreb și eu ce țară, sănătoasă la cap și vecină cu războiul din Ucraina, numește în ultimii ani miniștri la apărare oameni cu următoarele calificări: sociolog, profesor de engleză, specialist în marketing și comunicare? Musai trebuie să fie civil, se va spune. Bine că am avut prim-ministru și candidat la funcția de președinte un militar de carieră în rezervă dar nu putem avea un general în rezervă ministru la apărare.

Tot acum se decontează și slaba performanță a diplomației românești, căci și la externe am mers numai pe ,,specialiști” în ultimul timp, ultimii trei miniștri fiind cu următoarele calificări de bază: economist și ,,diplomat” la UE, om de radio, scriitor și publicist, specialist în comunicare.

Vreau să aud explicațiile acestor miniștri pentru situația în care suntem. Dar nimeni nu spune nimic, afară de eterna gargară obositoare despre cum o să ne apere NATO și despre garanțiile ferme de securitate ale aliatului de peste ocean … care tocmai ce ne-a părăsit.

Trebuie să realizăm că norocul nostru a fost că armata rușilor este croită după modelul armatei noastre: slab dotată, slab instruită și condusă de niște politruci. Dacă armata lui Putin ar fi fost măcar de calibrul armatei Turciei acum scriam acest articol în rusă de undeva din Siberia sau de pe lumea ailaltă și Federația Rusă era cu granița la Arad. În cazul unei ofensive blitz de succes a rușilor eram istorie. Dacă angajamentul SUA se subțiază acum când Rusia nu poate trece de Ucraina cum să credem că el ar fi solid atunci când rușii ar galopa spre Viena? Cum să cred că NATO (fără SUA) sau UE ar putea sprijini eficient România în condițiile în care au recunoscut că nu există infrastructură adecvată pentru a aduce în timp util trupe și logistică în estul Europei iar industria de apărare a Europei nu este nici azi capabilă să producă arme la cadența unui război de genul celui din Ucraina? Aleg deci să rămân un pesimist, sau, mai bine zis, un realist, când vine vorba de suportul SUA și NATO (fără SUA), UE în chestiunea apărării României în fața unui atac generalizat, rapid și de succes din partea Rusiei.

Îmi este clar că, de aici înainte, trebuie să ne bazăm doar pe noi, să concentrăm puținele resurse pe care le avem exclusiv pentru construcția unei armate adevărate și, mai ales, să investim inteligent și doar în arme care și-au dovedit eficiența pe frontul din Ucraina.

Pe plan diplomatic, deși față de SUA nu putem să fim atât de categorici pe cât situația ne-ar îndreptăți, trebuie neapărat să spunem lucrurilor pe nume, să ne exprimăm politicos deziluzia față de această măsură, să ne modificăm în consecință conduita diplomatică și să demonstrăm că aportul nostru în ecuația regională, deși aparent minor, poate fi extrem de important, mai ales atunci când lipsește. Și trebuie să lipsească o vreme pentru a înțelege toți aliații noștri că ajutorul și implicarea României nu se prezumă, nu sunt subînțelese și, mai ales, trebuie meritate și câștigate.

Nu mă aștept însă ca președintele, prim-ministrul, miniștrii de externe și apărare sau parlamentul să dețină curajul, demnitatea și mândria pentru a spune în față aliaților noștri că ne simțim trădați și desconsiderați și că ne rezervăm dreptul de a acționa de aici înainte strict conform intereselor noastre, orice ar însemna și presupune asta. Am temerea că și în acest moment de cotitură, liderii noștri vor continua să tacă politicos și să aprobe orice până când ne vom trezi, din nou, nu doar în fundul gol în fața istoriei ci și cu tancurile rusești la București.