În istorie rămân politicienii, nu noi, jurnaliștii

Puține cărți precum Linșajul mediatic în politica românească. 1919. Adevărul versus Ion C. Brătianu, tipărită de Ion Novăcescu la editura Adevărul Holding în 2013, au reușit să mă contrarieze pe măsura înaintării în lectură, obligându-mă să le citesc așa cum picamerul se înfige în blocul de piatră: tot mai încet după ce-a lăsat în urmă o postață de travaliu intens.

Contrarietatea mi-o explic prin conflictul dintre mine și autor. Ion Novăcescu se oprește din când în când pentru a-și plesni palmele de uimire indignată față de ce-i făcea „Adevărul” lui Ionel Brătianu.

Poate că la vremea respectivă, citind ce apărea în „Adevărul” despre el, Ionel Brătianu se ulcera, deși, judecând după legendara-i nepăsare față de presă, nu-i exclus nici să nu se fi uitat la ce publica ziarul despre el.

Oricum și azi sunt politicieni care tresar, șfichiuiți, la ce se scrie despre ei prin ziare și la ce se trăncănește zi și noapte pe la televiziuni, dar și politicieni care nu pun la ficat, care devin atenți la campaniile de presă, doar când sunt avertizați de consilieri că ele îi mușcă din capitalul electoral.

Sunt convins însă că Ion Novăcescu, istoric închinat vieții și activității lui Ionel Brătianu, a suferit mai mult chiar decât răposatul premier când a întâlnit în colecția „Adevărul” din 1919 un atac pe cât de vehement pe atât de nedrept.

Suferea Ionel Brătianu când citea „Adevărul” sau i se spunea ce s-a scris în „Adevărul”?

Răspunsul nu-l vom ști niciodată.

Știm însă câteva lucruri sigure:

• 1) Că Ionel Brătianu n-a cedat șantajului asumat de Trustul Adevărul și nu l-a numit pe Take Ionescu, adevăratul proprietar al Trustului, ministru de Externe!
• 2) Că după ce-a pierdut alegerile din 1919, procedând la o reorganizare a partidului, Ionel Brătianu le-a câștigat spectaculos pe cele din1922.

Contrarietatea mea își are câteva cauze de esență:

• Ca jurnalist care am dus campanii de presă împotriva unor politicieni, știu că ei n-au murit sau nici măcar nu și-au pierdut mințile citind atacurile din ziar. Un adevărat politician se deosebește de un adevărat artist și prin reacția controlată, supusă calcului politic strict, la ceea ce se spune și se scrie despre el.
• Într-o seară, după o șeherezadă TV complet inutilă, pentru că din nou am vânturat vorbe cu lopățica, le-am zis foștilor convivi de oșpăț talk-show-ist despre cartea lui Ion Novăcescu. – Știți care-i chestia?, am încheiat succinta înfățișare a cazului. Că toată lumea știe cine a fost Ionel Brătianu, pe când despre C. Mille habar n-au până și cei care locuiesc pe strada cu același nume.

Firește, foștii mei parteneri de dezbatere, ziariști pur și simplu, erau cu gândul în altă parte și, cum mi se întâmplă de obicei când fac prostia de a vorbi despre cărți într-o lume care nu sare cu efortul de lectură peste mesajele de pe Facebook, m-am văzut constrâns să renunț.

Remarca am reluat- și la sindrofia de lansare a cărții. Autorul cărții nu i-a dibuit însă gustul amar și, în intervenția sa, a tras concluzia că nu-l am la inimă pe Ionel Brătianu. Prin aserțiunea respectivă eu am ținut să-mi explic unul dintre motivele contrarietății de la lectură.

Autorul s-a străduit să înfățișeze un război în toată regula între două părți combatante puse pe picior de egalitate: Constantin Mille și Ionel Brătianu. Nu știu – repet – cât de tare l-a afectat pe Ionel Brătianu linșajul mediatic în plan personal și în plan politic. În planul – mult mai larg și cu adevărat important – al Istoriei – linșajul nu l-a afectat deloc. Marele bărbat de stat și-a văzut de politica lui și, prin asta, a rămas în Istorie. Constantin Mile și-a văzut de campania sa de presă. Și prin asta, a rămas în Istoria Presei. Numai că Istoria presei nu interesează pe nimeni azi, nici măcar pe jurnaliști.