În mai, la Islaz

„Cu cât ești mai prost, cu atât ești mai prosper”, astfel sună ultimul aforism scris de Piu pe gardul curții sale din Islaz. Dau să-l contrazic, dar viața de zi cu zi, cu noianu-i de parveniți, mă pune la punct. La urma urmei, îmbuibații postdecembriști, în marea lor majoritate, n-au excelat la învățătură, dimpotrivă. Iar  ca să reușești, e musai să n-ai scrupule, și cine a pomenit prost cu scrupule? De aceea nici nu mă miră rata înfricoșătoare  a abandonului școlar de la noi, ca și numărul imens de analfabeți de toate felurile.

Așa că,  dacă vrei să faci bani, las-o dracu’ de carte !

*

Noaptea a înghițit  lumina, și întunericul s-a revărsat peste sat. Niciun moment  al zilei nu îndeamnă la nostalgie ca ăsta ! Sufletul devine și mai fragil și se îngână duios cu aducerile aminte de demult, de foarte de demult… Stau cu Marcel pe prispa casei lui și ascultăm împovărați tăcerea din jur. Cuvintele nu ne sunt de niciun folos acum, ar alunga misterul clipei, l-ar profana. O voce de om nu se aude în mahalaua copilăriei noastre, una singură, măcar ! Câinii nocturni au amuțit și ei, părăsiți de stăpânii  de până mai ieri, plecați să-și caute altundeva odihna veșnică… „Odată l-am visat pe un unchi, Dumnezeu să-l ierte, că s-a petrecut când io eram tânără ! Ședea la o măsuță  cu trei picioare, dintr-alea  rotunde, cum știți și voi, în mijlocul unui crâng verde, o frumusețe, zău!  Pe măsuțele de care vă spui, străchini cu mâncare aburindă.  «Noi doar mirosim, nu mâncăm, ne săturăm din miros!» mi-a  zis răposatu’. Of, că tare frumos mi s-a arătat crângul visat dă mine, ce mai, nu-i tocma’ urât pe lumea ailaltă!” Am ascultat-o  vrăjiți pe  tanti Pilinopia (mama prietenului meu) și mi s-a părut că ne  vorbește  de dincolo, nu de aici, din tăcerea încă vie a oborului.

Pe linia mea dintâi, pâlpâie niște becuri pe stâlpii de iluminat, nu și ochii oamenilor între care mi-a fost  ursit să-mi încep viața, adică inevitabilul  coborâș spre pământ…

*

„Fatălică, dă-mi și mie o cută de ciucalată!” se roagă de nepoată-sa, la o răscruce de pe „șușaua mare”, o băbuță  cocârjată. Pfu, cândva, „la Roșoiu”, la magazin, găseam cute de zahăr și cu un leu cumpăram câteva, cât să-mi potolesc pofta de dulciuri… Unde și cum s-a dus oare viața aia ? S-a dus un’ s-au dus toate, cută după cută… Or cută cu cută ? Mama ei de cucută ! Ah, și ce puține mi-au  mai rămas, Doamne, ajută-mă să le  legumesc!

*

Nicio culoare și niciun   miros nu  lipsesc din paradisul floral al Islazului în luna mai! Roșul macilor, galbenul rapiței,  movul crizantemei sălbatice, albastrul rostoglindei, albul socului, verdele grâului, rozul măceșului, cremul ciorchinilor de  salcâmi, bleul  cerului de primăvară… Astfel m-am colorat și eu pe dinlăuntru-mi în timp ce-am rătăcit pe câmpul dintre Olt și Dunăre… Sunt, iată, o pânză de prins în ramă, în josul  căreia mă semnez cu o cerneală sângerândă, scursă din bujorii sfârtecați de dor…