România a câștigat meciul contra Ucrainei cu 3-0, în primul meci al grupei E de la EURO 2024

În mijlocul haremului meu de cărți

MOTTO: „Deschide cartea, ca să înveți ce au gândit alții, închide cartea, ca să gândești tu însuți.”
Jan Van Der Heyden (pictor olandez), Technik

Zăbovesc prin librăria din cartier. Scotocesc cu privirea fiecare raft. Sunt ca un copil lăsat singur într-un magazin plin cu jucării. Fericit și necuprins. Nu-i deloc lesnicios să alegi o carte… Parcă numai o carte… Dau cu ochii de Theodoros[1], „omul sângelui”. Și al miilor de cuvinte așternute pe vreo șase sute de pagini. Îi deschid ușa cu evlavie, cum mi se întâmplă mereu când intru în sanctuarul de celuloză tipărită. În definitiv, „totul în lume mă poartă spre o întâlnire sau spre o carte.”[2] Și citesc primele rânduri… „Dacă-ţi faci cruce cu trei degete năclăite de sânge, mânjind cu sânge în frunte, deasupra sprâncenelor (de unde o dâră ţi se scurge de-a lungul nasului negricios și coroiat pe mustața legată în partea stângă cu fir de aur, ca să picure pe dalele de malachită ale fortăreței regale), punând apoi o pată pe poalele cămășii tale de atlaz atât de alb că pare auriu, şi alte două pe umerii ei cu epoleți de opale, mai întâi pe dreptul, apoi pe stângul, în numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh, Amin, va fi crucea ta primită? Ți s-a zis mereu că eşti o cruce de voinic, şi chiar asta ai fost de când te ştii, fiindcă așa ai ieșit din pântecul maicii tale din Arhipelag, o cruce de carne pe care mulţi, nenumăraţi martiri şi-au dat sufletul, cruce de trufie şi poftă pe care, cu mâinile tale scăldate-n sânge și-n silitră, cu unghiile tale împuţite, pe care le-ai avut întotdeauna lungi şi nu le cureţi niciodată, ca să nu uiţi niciun trup, de muiere sau de bărbat, în care ți le-ai înfipt, ţi-a fost mai întâi răstignit bietul suflet, stihie de aer străvezie, aer străveziu străpuns de piroane şi urlând de durere, şi flori de sânge înflorind sus, jos, la dreapta și la stânga, în numele Tatălui, al Fiului și-al Sfântului Duh, Amin”[3]… Respir adânc, ambetat de promisiunea orgiei estetice arvunite deja. Mda, știu că e „o scriitură unică la nivel mondial.”[4] Borges mă oprește și îmi șoptește cu un aer plictisit, ușor cinic: „E o nechibzuință istovitoare să vrei să scrii romane, să lungești pe cinci sute de pagini o idee pe care o poți expune perfect prin viu grai în câteva minute”[5]… Îl ascult și trec mai departe, nu foarte departe. Despre viață, destin & nostalgie[6] deslușesc pe o copertă papionul acela de import, drag atâtor intelighenți neaoși cu simbrie de la statul român… Deh, grebla băștinașă – „și” – nu sună prea occidental și de aici caraghioslâcurile patapieviciene. Noroc cu motto-ul, unul autohton, de o frumusețe tulburătoare: „În cele mai de pe urmă, ajunse la palaturile în cari se născuse. Cum se dete jos, calul îi sărută mâna şi îi zise:

– Rămâi sănătos, stăpâne, că eu mă întorc de unde am plecat. […] – Du-te sănătos, că şi eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând!”[7]

„Motivul pentru care am strâns acum aceste eseuri într-o carte este că am început să mă uit în urmă. Le-am ales pe acestea, dintre multe altele, pentru că fiecare dintre aceste treizeci și șase de eseuri continuă să îmi spună ceva și azi – și anume același lucru pe care îl spuseseră când le-am scris”[8], ni se explică grav și cam patetic[9] fostul președinte al Institutului Cultural Român, unul dintre persecutații regimului comunist, de unde și, chipurile, arestarea lui timp de o zi în toiul revoluției române din 1989, mă lămurește cu haz nebun Wikipedia. Simt un gust de cocleală în gură și parcă „umezeala a imprimat cearcăne întunecate pe pereții”[10] încăperii ce-mi găzduiește căutările literare. Bâjbâi… „Băiete! Iubește revoluția ! Doar ea merită să fie iubită pe această lume!” mă îndeamnă prin interpus Aleksandr Soljenițîn[11]. Și continuă, asumându-și sfatul altuia: „Un cuvânt chiar plăcut într-un fel, deoarece cândva era interzis și blestemat, iar acum apare pe paginile ziarelor tot mai des. Acest cuvânt te încânta prin ceva, îți amintea de ceva, dar nu-ți redeștepta cele mai duioase simțăminte și chiar te enerva când se încerca înlocuirea cuvântului de chiparos și tămâie, de grâu și mesteacăn, cu un cuvânt proaspăt și tânăr, fumegând a sânge fierbinte – «Revoluţia». Toată generaţia lor era născută pentru a duce revoluția din cea de-a șasea parte a Pământului pe întregul Pământ.(…) Am avut ghinionul să ne naștem după revoluție, ea nu ne-a rămas nici măcar în amintirile din copilărie, nici vorbă să fi participat la ea. Dar mereu a existat o presimțire a marii bătălii inevitabile, care se va încheia cu Revoluția Mondială, însă înainte de asta ei trebuie să cadă, să piară toți, să se pregătească să moară cu toții, iar acest gând îi umplea de fericire şi mândrie. Generației lor nu-i părea rău să cadă, fiindcă pe oasele celor căzuți omenirea va urca spre lumină şi fericire.”[12] La naiba și cu zaverele astea, botezate ba revoluții, ba lovituri de stat! Vreau altceva, nu mai am vârsta iluziilor politice. Nimeresc O femeie iubită, exact ce-mi trebuie ! Fără nicio opreliște, o curtez tandru și impertinent… „Oglinda cea mare se lasă în jos, precum o fereastră de tip ghilotină. Femeia care tocmai i-a manevrat levierul surâde: de fiecare dată, un mărunt frison. Dar dacă rama ar lovi parchetul și sticla s-ar face cioburi? Contactul este însă vătuit – iar lumea e despicată în două. De partea asta, un salon numai în aur şi alb. De cealaltă, ascunse de oglindă, un alcov, o lumânare, un bărbat gol care gâfâie…”[13] Dintr-un colț se ivește iarăși Borges și mă aduce cu picioarele pe pământ: „Oglinzile și actul sexual sunt abominabile pentru că înmulțesc numărul oamenilor.”[14] Îl fixez cu compătimire, în definitiv „excesul de inteligență i-a diminuat înțelegerea vieții”[15], și mă strâmb la el. Zâmbesc apoi autoironic, într-adevăr, „când ești tânăr, ești prost, când îmbătrânești, ești un bufon.”[16] Gata cu bufoneriile!

Și totuși, oleacă de firesc nu mi-ar strica, m-am săturat de gravele și nevindecabilele derapaje ale omenirii, ale alunecării ei de la bunul-simț de odinioară. Iar „faptul că milioane de oameni împărtăşesc aceleași vicii nu transformă aceste vicii în virtuţi, faptul că au în comun atât de multe erori nu face ca erorile să fie adevăruri, iar faptul că milioane de oameni împărtăşesc aceleași forme de patologie mentală nu face ca aceşti oameni să fie sănătoşi.”[17] Or, e momentul trezirii la realitate, profitând de șansa binecuvântării „cu o oportunitate importantă în acest moment. Renunţând la miturile toxice ale deconectării de noi înșine, ale deconectării de ceilalţi şi ale deconectării de planetă, putem aduce conceptele despre ce este normal şi ce este natural, puţin câte puțin, mai aproape unul de celălalt. Este o sarcină pentru veacuri de acum înainte, una care poate răscumpăra trecutul, poate inspira prezentul şi ne poate îndrepta spre un viitor mai luminos și mai sănătos. Aceasta este cea mai mare provocare a noastră, dar și cea mai mare şansă pe care o avem.”[18] Mă copleșește dorul de vârsta de lapte, convins ireversibil că Numai copilăria e glorioasă[19]. Oho, subscriu cu întreaga-mi ființă la duiosul titlu, dar copilăria a devenit O stea îndepărtată[20], tot mai îndepărtată… „Și ce stea cade fără ca nimeni să o privească?”[21] Genialul chilian mă tulbură cu franchețea-i sângeroasă: „Tot ceea ce am scris constituie o scrisoare de dragoste sau una de rămas-bun către propria mea generaţie. Am fost proști şi generoși, așa cum sunt tinerii, dăruind totul şi necerând nimic în schimb, iar acum tinerii ăia au dispărut, pentru că aceia care n-au murit în Bolivia au murit în Argentina sau Perú, iar cei ce-au supraviețuit au plecat să moară în Chile sau Mexic, iar cei ce n-au fost ucişi acolo au fost uciși mai târziu în Nicaragua, Columbia sau EI Salvador. Întreaga Americă de Sud este țesută pe osemintele acestor tineri daţi uitării.“[22]

Mă uit pe geam, „oamenii arată cenușiu, ca niște preșuri uzate”[23] și sufletul îmi „e în pericol. A fost așa dintotdeauna.”[24] Îmi adun micuțul harem de cărți și plecăm laolaltă înspre o altă zi. Le surâd cu tainice înțelesuri, ele îmi răspund pe potrivă. Ce mai,      „viața poate fi frumoasă uneori, dar mai depinde și de noi”[25]


[1]Mircea Cărtărescu, Theodoros

[2] Jorge Luis Borges, în cartea lui Mario Vargas Llosa, Jumătate de secol cu Borges

[3] Mircea Cărtărescu, Theodoros

[4] Die Zeit

[5] Jorge Luis Borges, în cartea lui Mario Vargas Llosa, Jumătate de secol cu Borges

[6] Horia-Roman Patapievici

[7] Petre Ispirescu, „Tinerețe fără bătrânețe şi viață fără de moarte“, în Legende sau basmele românilor, 1872 (basmul i-a fost povestit autorului de tatăl său; a fost întâia oară publicat în 1862, în revista Țăranul român; nu ştim dacă expresia „peste curând“ îi aparţine lui Petre Ispirescu, tatălui său ori geniului popular).

[8] Horia-Roman Patapievici, Despre viață, destin & nostalgie

[9] Cu osebire acolo unde își dezvăluie secretul păstrat sub obroc un deceniu: „Tot mai mult, de ceva timp, Gabriel Liiceanu mă îmboldeşte să public ce scriu şi mă ceartă că ţin ce scriu numai pentru mine. E drept că în ultimii zece ani mai mult am ţinut conferinţe decât am publicat cărţi (deşi am continuat să scriu pentru mine). Dar câteva dintre eseurile adunate aici au fost alese, pentru plăcerea lui, de Gabriel Liiceanu: iar în jurul lor, uitându-mă în urmă la ce am scris, s-au agregat în chip firesc toate celelalte. Pe ele toate, sub forma acestei cărţi, i le aduc spre omagiu.” Vasăzică, fără insistența Maestrului, noi, nevrednicii muritori de rând, n-am fi avut acces la inestimabila operă de sertar a neînfricatului disident de mai adineauri. Până și Pat și Patașon (ho, nu tăbărâți pe mine, nu l-am diminutivat și nici nu l-am poreclit pe tovarășul de elogii depravate și degradante închinate toxicului Traian Băsescu) i-ar invidia pe dintinșii cărturari-filosofi…

[10] Mario Vargas Llosa în Jumătate de secol cu Borges

[11] Fragmentul din cartea lui Boris Lavreniov, Marina, a fost ales ca motto al romanului Iubește revoluția!

[12] Aleksandr Soljenițîn, Iubește revoluția!

[13] Andreï Makine, O femeie iubită

[14] Jorge Luis Borges, în cartea lui Mario Vargas Llosa, Jumătate de secol cu Borges

[15] Charles Bukowski, Căpitanul e dus cu pluta și marinarii au fugit cu vasul

[16] Ibidem

[17] Erich Fromm (The Sane Society), citat de Gabor Maté în Mitul normalității

[18] Gabor Maté în Mitul normalității

[19] Robert Șerban în dialog cu Dorin Tudoran, Numai copilăria e glorioasă

[20] Roberto Bolaño, O stea adevărată

[21] William Faulkner, motto-ul cărții lui Roberto Bolaño

[22] Roberto Bolaño, Ultimul interviu

[23] Charles Bukowski, Căpitanul e dus cu pluta și marinarii au fugit cu vasul

[24] Ibidem

[25] Ibidem

 


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *