În plin Război cu Rusia, Mareșalul Antonescu cere respectarea dreptului internațional în ce privește clădirea Ambasadei Ruse la București

1. La trecerea de la un regim la altul, mai precis, de la regimul antonescian la regimul zis democratic de după 23 august 1944, publicistul Arghezi constată amărît că foștii s-au convertit peste noapte de la verde la roșu. Prilej pentru publicist de a lăsa posterității un citat valabil în toate împrejurările în care un regim ia locul altuia:

„Slugile din instituțiile regimului de ieri, acelea care au fost agenții de toate treburile ai tuturor turpitudinilor, au rămas neclintiți, transformați, cu facilitatea specială a facultății de a fi lichea și lingău, în oameni noi. Lichele trebuie și ele să mănînce, incontestabil: porcii nu pot să slăbească, pentru că s-a schimbat moșierul – dar li se dau porcilor îndeletniciri și hrană la o parte, pe undeva, pe lîngă grajduri și băligar.” (Tudor Arghezi, Spectacolul continuă neîntrerupt, în Bilete de papagal, 28 ianuarie 1945).

2. Oricît ar părea de ciudat, despre România de după Trecerea Prutului știm azi puține lucruri. Epoca Mareșalului a fost una dintre cele mai nedreptățite de cercetarea de Istorie. În anii Regimului Antonescu, dată fiind cenzura și îndeosebi înjugarea benevolă a Presei la Războiul Sfînt, multe adevăruri despre România reală nu s-au putut spune în public. După Lovitura de stat de la 23 august 1944, cu atît mai puțin, deoarece Presa a devenit din Propagandă pro-Antonescu, Propagandă anti-Antonescu. Anii comunismului, cu excepția ultimilor ani ai lui Ceaușescu, anii în care a putut să apară Delirul , iar Fănuș Neagu și-a permis în Îngerul a strigat să plaseze scrisoarea lui Antonescu către nevastă-sa, au fost ai tăcerii absolute asupra perioadei Mareșalului. Nici un istoric nu s-a aplecat asupra Stalingradului, asupra Guvernării Antonescu, fie și pentru a demonstra c-a fost fascistă. Ar fi însemnat pierdere de timp. În afară de acte acuzatoare n-ar fi putut scrie nimic. După 1989 perioada de libertate în privința lui Antonescu a fost limitată. Cu excepția studiilor de excepție ale lui Gheorghe Buzatu, scrierile despre Mareșal au fost atinse de tendențiozitatea a ceea ce se putea numi reabilitarea. Deoarece Mareșalul fusese pînă atunci Dușmanul Poporului, în chip inevitabil el a devenit acum, cînd se putea scrie despre el, Amicul Poporului. A venit apoi prigoana lui politically corecteness. Despre România Mareșalului Antonescu trebuia să se scrie cu strîmbături din nas. Dar cel mai bine era să nu se scrie. România dintre 1941-1944, România Mareșalului dă peste margini de viață reală, puternică, provocată și de Guvernarea Ion Antonescu, o Guvernare stînd sub semnul tezei expuse de Conducător într-o ședință de Consiliu de miniștri. Statul nu trebuie lăsat în paragină, pentru că e război, cum s-a întîmplat în Primul. Conflict Mondial. Despre România Mareșalului Antonescu aflăm, ca dintr-o sursă de excepție, din Stenogramele Consiliului de miniștri. La ședința din 9 septembrie 1941, e abordată chestiunea Ambasadei sovietice din Kisselef. Un moment prielnic pentru dezvăluirea unor amănunte neștiute despre politica Guvernului Antonescu față de clădirea Ambasadei. Nu știu dacă vreun alt document consemnează abuzul comis de Regim după declararea Războiului Sfînt față de ambasada supusă protecției diplomatice reclamate de legile internațională. Prin intervenția lui Ion Antonescu Stenograma ședinței dezvăluie încălcarea regulilor internaționale de către statul român:

„G-ral D. Popescu (Ministru de Interne între 21 ianuarie 1941-23 august 1944, condamnat la 17 mai 1946 la 10 ani de temniță, pe care i-a făcut pînă în 1956 – n.n.): (…) Mai am o chestiune secundară: dacă Legaţia Rusească n-are nici o destinaţie, vă rog s-o daţi Ministerului de Interne.

Mareşal I. Antonescu: Nu se poate. Acolo, s-a abuzat: s-a scos tot mobilierul şi s-a împărţit pe la spitale. După dreptul internaţional, nu trebuia să facem aşa. Am avut norocul că acela care reprezintă interesele Rusiei, ministrul Suediei, a închis ochii. Altfel, ne-am fi găsit bucuclul la masa verde. Legaţia aceasta ar fi trebuit să se închidă, să se sigileze şi să se dea în primire aceluia care reprezintă interesele Statului inamic, la decretarea mobilizării şi la începerea conflictului. Nu prea s-a respectat regula aceasta. Nu ştiu ce au făcut ruşii cu Legaţia noastră de la Moscova, dar eu am altă concepţie în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale. De aceea, nici n-am aprobat ceea ce a scris presa la adresa domnilor Roosevelt şi Churchill. Nu serveşte la nimic să ofensezi pe cineva, care este la o distanţă de zeci de mii de kilometri şi nu se poate apăra.”