În serile din cătunul de lângă Dikanka. Scrisori de iarnă fără zăpadă

PARTEA a I-a

Supratitlul nu-mi aparține mie, ci marelui Gogol care a știut ca nimeni altul cum să aștearnă, la lumina lumânării de seu, acum vreo 150 de ani, niște povești minunate. Eu voi încerca să le scriu pe ale mele. Niște seri pe care le-am trăit și pe vremea aia și pe asta, și pe care, dacă nu vă plictisesc, vă invit să le citiți.

Ei, uite că a trecut și Moș Crăciun, Revelionul și, în câteva zile, Sf. Ion. Gata cu sărbătorile de iarnă. Boieri dumneavoastră, nu știu alții cum sunt, dar sufletul meu se umple de bucurie, doar când mă gândesc la locul nașterii mele și ai primilor ani petrecuți pe Șoseaua Giurgiului, din București (mai apoi mutați, cu pile, în Centrul Civic, pe strada 13 Septembrie), la copilăria mea din satul părintesc, Siliștea Gumești și la ajunul Anului Nou, când venea proletarul Moș Gerilă. Și, Doamne, frumos mai era pe atunci și aveam și zăpadă, se dădea cu nemiluita, acum nici la rație n-o mai vezi.

Nu ca acum cu marketurile și mall-urile care au gemut de brazi artificali și naturali, beteală și globuri, de parcă omul, după sărbători, le-ar juca în picoare precum fac grecii la sărbători cu farfuriile (bine, am aflat că sunt niște farfurii făcute pentru așa ceva, adică nu poți să faci țăndări porțelanurile de la măta-mare!).

În deceniile vieții mele am prins doi Moși, de fapt trei, dacă îl pun și pe Moș Nicolae care îmi aducea de fiecare dată dulciuri, portocale și un radio RIC, strămoșul MP3-ului. Un radio RIC în fiecare an pentru că, ori îi curgea bateria și se ardeau toate circuitele, ori îl lăsam pe sobă la bunică-mea, la țară, și se topea cu totul…

Unul a fost Moș Gerilă al copilărilei mele, moș bun, dar cum spuneam, prea proletar. Venea în noaptea de Anul Nou, moș darnic, căci pe vremea când venea el, pentru un copil, se găseau în tolbă cadouri. Atâtea câte se găseau, dar n-am să le uit toată viață, pentru că au fost cele mai frumoase și vor rămâne.

Dar nu era el, era draga de mama, care își îngroșa vocea, întorcea pe dos cojocul Alain Delon și căciula tatei și se făcea Moș Gerilă. Cocoșat, moșul venea lângă brad, de cele mai multe ori molid (vorba răposatului Toma Caragiu – îl cumperi din piață și se scutură-n tramvai), și mă întreba dacă am fost cuminte.

Da?!… Normal că am fost cuminte, deși moșul îmi știa toate tâmpeniile pe care le făcusem. S-a trecut Moșul copilăriei mele, dar a apărut Moșul de pe sticlele de Coca-Cola. Vesel, rumen la față, roșu din scufie până-n ciubote, ho-ho-ho-ind chiar și în toiul verii. Dacă am ajuns să regret asta, înseamnă că sigur am cam rămas pe stil vechi. Nu-i nimic, peste două zile e iar Crăciunul, peste alte cinci Revelionul…

Erau și bune, erau și rele. Tov. Goage, prim-secretar pe Comerț, venea deseori în control, mai ales în preajma și în timpul sărbătorilor de iarnă, pe Calea Rahovei nr. 330, un fel de supermarket din zilele noastre. Mama era șefa unei astfel de amestecături, de unitate alimentară. Frig, ger și fără curent, iar pe tejghele și la casele de marcat lumânări aprinse.

– Ce se întâmplă tovarășa Crivăț, ați făcut cumva pomeni pe-aici? Nu v-am spus la ședință că…
– Nu, tovarășe prim, iar s-a luat curentul și nu văd clienții să iasă din magazin!

În ziua de ajun a Anului Nou, magazinul, întreg complexul, se închidea în jur de ora 16:00, după amiază. Cam ce se găsea pe acolo prin `88, chiar și în `89? Iată ce se găseau: brânzeturi, mezeluri, băuturi, cafea, pui congelați, vinete în bulion, castraveciori murați, eternii creveți (nu există reportaj scris, vorbit sau video – mulți nici acum nu știu cum erau, dar își dau cu presupusul – fără a prezenta galatarele alimentarelor comuniste fără eternii creveți vietnamezi).

Dragă cititorule, nu te-ai săturat – eu, da – de toate emisiunile în care apar ONG-iști, sociologi, mame și tați ratați în rolul lor primordial, psihologi, filosofi și scriitori frustrați, feisbuchiști, analiști politici, politicieni prinși cu nădragi în vine în meseria lor, dar cu trei metri cubi de cărți în fața Whatsapp-ului, într-un cuvânt și cu un sens mai larg, de toți acești strigoi care s-au ridicat din groapă și analizează adânc cum se umplea pe vremea lui Ceaușescu o butelie de aragaz? Un bun prieten și scriitor român, Ștefan Mitroi, a amintit zilele astea pe Facebook de o cugetare a lui I. A. Bunin, în care spunea că „vremuri grele au mai fost, dar mai ticăloase, nu!” Cam ca acum.

PARTEA a II-a

Dar, să revenim, dragă cititorule, în galantatele alimentarelor de altădată, la cumpărăturile din buza sărbătorilor. Cu sarmale aburind, cu friptura sfârâind, cu răciturile tremurând pe balcon, acolo unde se mențineau cel mai bine – în timpurile acelea puțini aveau balconul închis – umpleai coșul cu sticle de vin, votcă, șampanie, bere Rahova sau Bragadiru, coniac Calipso ori Triumf și ce se mai găsea, dacă se mai găsea. Și alte băuturi fără grade, doar cu bule – apă Borviz, nelipsitul Cico, Brifcor, Pepsi, Borsec.

Se dădeau două pâine de căciulă, dar țăranii șmecheri, angajați zilieri pe șantiere, stăteau de vreo patru-cinci ori la coadă și umpleau sacul cu franzele cu care umflau porcii în ajun.

Eu, băiet fiind, nu păduri cutreieram în puterea iernii, ci raionul de dulciuri și produse zaharoase, bomboane, ciocolată cu rom, cafea la pachet sau măcinată în magazin. N-am să uit niciodată parfumul cafelei Arabica, Columbia sau Brazilia, venită sub formă de boabe în sac adevărat, din iută, cu însemnele producătorului. Mai era și rahatul dulce și aromat, biscuiții, marmelada, halvaua, bombonele de pom, care parcă erau făcute din ștucaturi, perfecte pentru un mulaj dentar. Dar asta e o altă poveste…

Eu plecam la sifoane. Eram cel mai mic, așa că, la sifoane cu mine! Ori de-alea din sticlă groasă, ori de-alea cu capsule. O doamnă grasă, nădușită, masivă, dar cu niște mâini incredibil de lungi și dibace mișca toată mașinăria așezată pe un boxpalet mare cât toată prăvălia, mașinărie care trosnea, bufnea, bășea pe la mai toate încheieturile țevilor care pulsau presiunea și chiar te stropea dacă erai prin preajmă! Era ceva nedefinit, așa o vedeam eu pe doamna respectivă – când nu era ea, era fii-sa, la fel de mare și năclăită -, omul mașină prins într-un angrenaj de rotițe, curele și multă presiune.

Cam ca bunică-mea, care își instala războiul la primul fulg al iernii și-l scotea primăvara. Cu toate bombănelile lui ăl bătrân (eu dormeam în patul de la geam și îmi era mai ușor să mă strecor), că n-are pe unde să mai treacă spre ușă, din pat spre tindă, ca omul și el, cu nevoi. Măi, Ioană, dă-le dracului, măi muiere, de macate (cuvertură brodată făcută din lână sau bumbac) și de pături, că n-o să ți le pună pe toate în tron (adică, sicriu). L-a visat la vreo câțiva ani după ce el s-a dus, că îi era cam frig pe acolo, printre cruci, pe lumea ailaltă…
– Vezi, tu, Mărine, acu` ți-ar prinde bine o pătură, și-o fi zis ea, și i-a dat una de pomană!

Pentru cine nu știe, Războiul, cel puțin pe la noi, prin Teleorman, era o mașinărie mare din lemn care ocupa toată odaia, compusă din zeci de bucăți îmbinate, un soi de tiparniță, dar cu fire, spată și sucală. Din ea ieșeau, pături, macate și preșuri – un soi de traverse – pe care le punea în antreu, iar când se rărea urzeala, întâi pe mijloc, apoi pe margini de nu mai era chip s-o folosești la ceva, le punea la câine, să-i țină de cald în iernile cu crivăț bezmetic. Să mai fi păstrat eu niște preșuri de-astea, eram plin de parale acum…

Asta era odată, în iernile cu zăpadă, când eu eram mai mic.
Ploua îndesat, atât cât să te mureze până la oase. E noaptea Anului Nou. Lângă magazinul de la piciorul blocului, cel pe care îl văd zi de când plec la serviciu, este o prăvălie de cartier cu copertină. De sub ea se ivește un suflet de om care se adăpostește. A zărit lumina de la neoanele stabilimentului. Și-o fi zis, probabil, că aici e cel mai bine să-și petreacă noaptea dintre ani. S-a pitit acolo, sub streașina aia. În jurul său pocnea orice îi este mai la îndemână românului să arunce pe geam în prag de An Nou. Petarde, pocnitori, steluțe suflate dintr-un tub și alte focuri de artifcii. Dar stai să vezi când vine miezul nopții…Omul părea calm, atît cât puteam să-l văd de la înălțimea balconului. O traistă lângă el, o sticlă… A, un bețiv, zic eu. Își trăgea ușor picioarele când simțea că apa le ajunge. Am plecat din balcon, sună telefonul cu urările de la mulți ani! Am uitat de omul de sub copertină.

Târziu, spre dimineață, când pustiirea pocnitorilor, petardelor și artificiilor s-a stins într-un fuior de fum înecăcios, amestecat cu mirosurile de sarmale și fripturi care se înălțau spre cer, o cucuvea speriată prinse a chirăi. Prima pe care o aud de câteva luni încoace.

Cu Covidul ăsta pe capul nostru, ea săraca, vă dați seama că nici piu n-a zis, asta-i mai lipsea!


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii