Incapacitatea electoratului din Est de a alege în cunoștință de cauză

Oglinda strîmbă a Memoriilor. „Memoriile” lui Argetoianu trădează un pamfletar de sorginte argheziană. Adversarii săi, politicieni de vază, rămași în istoria României sub formă monumentală, sînt socotiți în măruntaiele lor de carne. Memoriile, jurnalele altor politicieni interbelici – N. Iorga, I.G. Duca, Mihail Manolescu, Grigore Gafencu – sînt și ele subiective pînă la patimă. Prietenii se bucură de elogii. Adversarii sînt înjunghiați cu penița. Totuși, în nici unul din aceste documente, marii bărbați politici nu sînt coborîți de pe soclu pentru a li se desface biografia și a scoate la iveală, cu o plăcere sadică, murdăriile omenești. Constantin Argetoianu are însă curajul de a-și discuta adversarii reducîndu-i în ipostaza lor de „bieți oameni supuși tribulațiilor cărnii”.

Operația nu se desfășoară abstract, la nivelul adjectivului veninos, ci în concret, la nivelul anecdoticului. Cînd vine vorba de cineva pe care nu-l suferă, Argetoianu se apucă să povestească întîmplări compromițătoare din viața intimă a respectivului. De aici, lungul șir de curvăsării, excrocherii, căsnicii din interes și divorțuri răsunătoare – care umplu volumele sale de Memorii. Argetoianu are geniul bîrfei, al ochiului lipit de gaura cheii, pentru a-l surprinde pe un mare om politic în pat sau pe scaunul weceului. Multe dintre întîmplările puse pe seama unor politicieni ai vremii trebuie luate sub beneficiu de inventar. Unele sînt anecdote în circulație prin cluburi și bordele, altele sînt pur și simplu invenții de-ale autorului. Dincolo de aceasta rămîne însă, unică în felul ei, poziția de fond a lui Argetoianu față de politicienii interbelici. Pentru venalul politician, memorabil prin lipsa sa de scrupule – Iorga, Carol al II-lea, Titulescu, I.C. Brătianu, I.G. Duca – nu sînt marii bărbați de stat, așa cum ne-a obișnuit Istoria să-i vedem, ci niște curvari ordinari, escroci potentați, părinți degenerați.

Pamfletul arghezian apelează masiv la Fiziologie. Marele scriitor rămîne însă la portretul general. Argetoianu folosește fiziologicul ca spațiu al întîmplării anecdotice. De regulă, adversarii săi apar sub înfățișări de inși transpirați, băloși și urduroși, dar mai ales dereglați mintal sau degenerați. Iorga și Titulescu, de exemplu, monumentalizați de memoria colectivă par mai degrabă demni de balamuc decît de politică.

*

Panorama ideilor care mi-au venit pe loc. Scriam în comentariul din 30 aprilie 1996, din Evenimentul zilei, intitulat Trucul inventării unor false primejdii, că multe slăbiciuni ale țărilor din Est își au cauza în lipsa de experiență a cetățeanului din fostele țări comuniste în materie de alegeri. Citind acest text, acum mă bufnește rîsul. Sugeram că o dată cu trecerea timpului cetățeanul din Est, inclusiv din România, va căpăta maturitatea cerută de votul în conștiință de cauză. Au trecut de atunci aproape treizeci de ani și numeroase valuri de alegeri. E azi cetățeanul român în materie de opțiune conștientă mai matur decît în 1996?

„Prăbușirea comunismului a adus cu sine cetățenilor din Est o experiență inedită: cea de a alege liber, fără nici o constrîngere pe cel mai bun dintre cei mai buni. Din nefericire, lipsit de experiența confruntării dintre vorbe și fapte, dintre făgăduieli și împlinirea acestora, electoratul din Est s-a constituit într-o lume lesne de tras pe sfoară de tot felul de demagogi. Urmare a lipsei sale de maturitate, în parlamente, în fruntea unor localități și chiar a unor țări au ajuns oameni care nu meritau o asemenea demnitate. Alegerea lor n-a fost rezultatul unei cîntăriri mature de către electorat a programului politico-economic al candidatului, al judecării în profunzime a personalității sale, ci urmarea unor criterii aiuristice: îndemînarea candidatului de a vorbi frumos, făgăduielile sale tiribombiste, manevrarea subtilă prin televiziunile naționale, ba chiar și înfățișarea sa fizică.

Această incapacitate a electoratului din Est de a alege în deplină cunoștință de cauză explică multe din dificultățile pe care unii le pun pe seama tranziției. Poate alta ar fi fost soarta unor foste state comuniste, printre care și România, dacă alegerile libere de după prăbușirea comunismului ar fi găsit un electorat matur din punct de vedere politic, adică un electorat care să știe a discerne între făgăduielile demagogice și făgăduielile realiste, care să nu se lase lesne tras pe sfoară de șmecherașii politici.”