Incursiuni prin Memorie

George Bush : Seniorul

Ne aştepta în mijlocul încăperii, spaţioasă dar mobilată cu sobrietate. Zâmbetul nu l-a părăsit cât ne prelingeam prin faţa sa pentru a ne strânge mâna şi a ne prezenta. Rosteam, de fapt, fiecare din noi numele ţării de unde venim. Grupul nostru de jurnalişti, multinaţional, multirasial şi multietnic venise la Washington şi ajungeam în cabinete cu oarece rezonanţă din capitala federală.

Astăzi aici, în biroul preşedintelui Comitetului Naţional al Partidului Republican. Procedura este clară şi simplă. Odată desemnat de Convenţia Naţională drept candidat la alegerile ce se desfăşoară la fiecare patru ani în prima zi de marţi a lunii noiembrie, acesta îşi cheamă alături pe cineva care să-i coordoneze campania electorală. La fel a procedat şi actualul titular de la Casa Alba, Richard Nixon. Instalat în Biroul Oval, la doi paşi de clădirea în care am intrat. I-a încredinţat fotoliul executiv al partidului său lui George Bush, fost ambasador al SUA la Naţiunile Unite. A acceptat să stea de vorba cu noi, anotimpul fiind unul favorabil partidului de la putere. În 1960, republicanul Nixon, deşi venea din postura de invidiat de vicepreşedinte al generalului Eisenhower, l-a acompaniat în lungul ambelor mandate pe fostul comandat al trupelor aliate din Europa, a fost învins de democratul John Kennedy, pe atunci un tânăr şi cam neformat lider politic, coborâtor, e drept, din familia bogată a celui ce reprezentase America la Londra în timpul războiului. Sociologii au dat o explicaţie care merită reţinută; la televizor, în cursul dezbaterii dintre cei doi, bostonianul a avut câştig de cauză în faţa preopinentului. Cei care şi-l aduc aminte pe Kennedy, nu se miră aflând verdictul urnelor. Alura de actor, calmul, chipul atrăgător au înclinat opţiunea votanţilor, mai numeroşi decât ceilalţi, rămaşi să defileze cu Nixon, acesta având un cap uşor atipic, cu o faţă tot timpul emoţionată şi transpirată.

În 1968, Nixon revine în arenă. Humphry, fostul vicepreşedinte al lui Johnson, pierde la mustaţă. Peste patru ani, republicanul Nixon învinge fără drept de apel un democrat lipsit de veleităţi. Citeam, când şi când, pe capota din spate a unor autoturisme ce alergau pe şosele:
— Nu mă blamaţi, l-am votat pe Mc Govern!…

Aşadar, în biroul lui George Bush. E rândul meu să pronunţ numele ţării de unde vin. Zâmbeşte egal, ne strângem mâna, fac pasul înainte către unul din scaunele mesei de conferinţe din apropiere, lăsând locul liber pentru colegul din spatele meu:
— Îl cunosc pe ministrul vostru de Externe!
Mai salută o colegă din grup:
— Pe fostul ministru de Externe!
Cuvintele mi se adresează. Întorc capul, mă urmărise cu privirea cât să mă atenţioneze asupra spuselor sale şi deja salută pe următorul vizitator:
— Când îl vezi, spune-i că are să-mi plătească pariul de la un meci de tenis!
În acest timp strângea mana colegilor ce intraseră după mine în birou dar, urmându-şi firul gândurilor, ţinuse să actualizeze un episod rămas printre amintiri.

Întâlnirea se prelungeşte, Administraţia republicană a intrat într-o strâmtoare deloc confortabilă. Afacerea Watergate devora imaginea publică a preşedintelui Nixon şi-l va împinge irevocabil către impeachment.

Stimulat de familiarismul afişat, îi adresez înainte de plecare o întrebare puştească:
— Putem face o fotografie împreună? Răspuns favorabil.
Surprind pe aproape o colegă din grup care pozează tot ce vede şi o rog sa ne aibă în vedere.
— Vin şi eu! o aud spunând. Pasează în viteză aparatul cuiva şi ni se alătură. Gazda se instalează între noi, îşi sprijină braţele pe umerii noştri, în timp ce se naşte, pentru noi, Poza secolului.

Îl voi întâlni la un moment dat pe fostul nostru ministru de Externe, la ora respectivă Ambasador la Paris. Îi încredinţez mesajul cu care coborâsem de pe Capitol Hill din Washington D.C. Sobru de fel, protocolar, distant, îl vad acum izbucnind într-un râs prelungit. Spune când se linişteşte:
— Năstase… A pierdut un meci care era ca şi câştigat.
Întrevederea noastră din sediul Ambasadei Române la Paris se încheie cu revenirea la George Bush:
— Ajunge om mare să ştii! Nu te uita că nu mai are acum funcţii importante!

Seniorul va fi numit mai întâi primul ambasador american în China. Revine la Washington pentru a ocupa postul de Director al C.I.A. Tatonează de la distanţă Biroul Oval la începutul anilor ’80. Republicanii îl preferă pe fostul Guvernator de California, actorul Ronald Reagan. Va fi vicepreşedintele acestuia timp de doua mandate. Îi va urma la Casa Albă. Doar un singur mandat. Democraţii găsiseră în fostul Guvernator de Arkansas, statul cel mai sărac al Americii, un nume competitiv şi durabil pentru locul de unde să conducă cea mai bogată ţară a Planetei.

Cu preşedintele George Bush ne-am mai întâlnit paşii. Ne-a vizitat ţara, ca vicepreşedinte al SUA şi trimis special al preşedintelui Reagan în 1984. Am urmărit, ca jurnalist, la faţa locului, întâlnirea de la Washington, cu Mihail Gorbaciov – în iunie 1990. În acelaşi an, la Paris, avea loc summit-ul O.S.C.E. În Palatul Kleber, sediul MAE francez, Francois Mitterand prezida, în calitate de gazdă, o ultimă reuniune la care puteau fi văzuţi alături Bush şi Gorbaciov, cancelarul Kohl şi Doamna de Fier. Îi urmăream în pauze, cu sentimentul participării la un spectacol rezerva istoriei.
Ei bine, de atunci datează şi acea ultimă imagine în care preşedintele american se întreţinea exuberant cu fostul nostru ministru de Externe, Corneliu Mănescu, care acompania la sesiune pe preşedintele României. Bush îl iertase, se vede treaba, pentru neglijenţa de a nu-i fi plătit pariul cu pricina.
— Cât a zis că am să-i dau?
— Doi dolari, am răspuns.
Ridică mâna dreaptă cu degetul arătător în mişcare a negaţie.
— Nu, un dolar a fost înţelegerea!
Reproduc dintr-o discuţie ulterioară dintre noi, când mi-a vorbit mai pe larg despre amiciţia statornicită între ministrul de Externe al României, în acel moment Preşedinte al Adunării Generale a ONU, Corneliu Mănescu, şi Reprezentantul permanent al SUA la Naţiunile Unite, George Bush.

Mai am o secvenţă politico-diplomatică implicându-l pe preşedintele Bush. Eram la Helsinki în iulie 1992, la un alt summit al OSCE. Schimbări mari faţă de întâlnirea de la Paris. Doamna de Fier cedase locuinţa şi biroul din Downing Street 10 şi se retrăsese din arenă. URSS dispăruse de pe hartă, odată cu ea şi Gorbaciov. Iugoslavia nu mai participa, nemaifiind invitată. Preşedintele Havel anunţa de la tribună că reprezintă o ţară care nu mai există: Cehoslovacia se va desface în două state suverane.

Ultima pauză înaintea încheierii Conferinţei. În sala de reuniuni plenare, participanţii foloseau ocazia de a se saluta unii cu alţii. Urmăream forfota aceea de un parfum special, când Europa – erau alături şi americanii şi canadienii – se căuta pe sine în decorul provocat de schimbările din Est. Şefii de stat, miniştrii de externe – doar ei erau în sală, noi îi puteam urmări de la balcon – foloseau orice minut pentru acest La revedere de sezon.

Pe primul rând, în dreapta, la prima masă, delegaţia SUA. Bush nu avea de salutat pe alţii, alţii nu îndrăzneau să îl deranjeze. Incomodat de flashurile grupului de imagine tolerat acolo, 2-3 cameramani – George Bush se întoarce către sală privind fără de ţintă în jur.
Îl văd deodată interesat să ajungă undeva. Pune mâna pe umărul celui aflat pe scaunul din spate, fără îndoială un consilier de rang înalt cunoscător de multe limbi – şi ruseşte, în mod sigur – şi pornesc împreună către spatele sălii. Realizez ce se întâmplă; îl zărise pe ultimul rând – acolo era locul pentru litera R – pe preşedintele Federaţiei Ruse, Boris Elţîn. În dreapta acestuia, cele două locuri rezervate României, acum neocupate din motive bănuite. Bush îl salută amical pe Elţîn şi i se aşează alături, pe scaunul ministrului român de Externe. Translatorul trece în spatele lor şi va traduce deloc scurta conversaţie ocazională. A vorbit doar Bush. Cu mâna trecută pe după umărul interlocutorului – corect; ascultătorului – îi vorbea ca unui coleg de şcoală de altădată, pe care îl vede supărat şi simte nevoia să-l încurajeze. Episoade de tipul ştiut – Geneva, Reijkiavik, Malta, Washington, când cele două Superputeri se studiau reciproc cu ochi egali, intraseră în istorie…

Am mai avut ocazia de a-l vedea pe Bush şi la el în Texas – cât să constat cum arăta casa lui de pe acea stradă, într-un cartier rezidenţial, alături de alte case bogate. La Rio de Janeiro, la summit-ul îngrijorat de starea mediului planetar, era chiar de ziua lui.

Dar amintirea agreabilă cu care m-am despărţit de el ca Preşedinte, eu unul, priveşte un gest la sfârşit de mandat. Septembrie 1992. Veneau alegerile pentru Casa Albă şi preşedintele în exerciţiu re-candida. Avea să piardă. Dar reţin că între ultimele acte pe care şi-a pus semnătura a fost cel legat de reacordarea României a Clauzei Naţiunii celei mai Favorizate. Am fost refuzaţi. Un domn, Tom Lantos, avea pe suflet ceva şi ţinea să se manifeste. Decizia favorabilă a Congresului avea să vină anul următor. Importante rămân cele două gesturi. Al preşedintelui şi al congresmanului ţâfnos de felul lui.
Prefer să-mi aduc aminte doar de cel dintâi.