Incursiuni prin Memorie

Zico

— Esto es Zico do Brasil!

Crainicul Mondialelor din 82 îşi făcuse din asta o normă de exprimare. Simţea ce simţeam şi noi la ivirea asului de cursă lungă în axul optic al camerei de luat vederi şi îi puncta existenţa printr-o sintagmă considerată necesară, fiind vorba de unul ca el. Zico strălucea cu înverşunare pe ecranul panoramic al fotbalului planetar. Grea, dar meritată povară! Cu două decenii şi ceva mai devreme, samba se ilustra în carnaval prin Gilmar, D. Santos şi N. Santos, Zito, Zozimo, Didi, Vava, Pele, Amarildo, Zagalo. Ştia ce aşteaptă lumea de la el. Pe Maracana ori în alte părţi ale lumii, i se scanda numele în delir, dar el ştia că are datoria de a arăta şi mai mult. Cred că până la ieşirea din tricoul de jucător l-a terorizat aceeaşi întrebare: i-am mulţumit oare? Şi asta pentru că înţelesese la timp ce sus urcaseră alţii nota de bună purtare.

Sunt în capitala Braziliei. Brasilia a fost gândit de nişte arhitecţi sătui să privească admirativ doar la ce făcuseră alţii. Prin vrerea lor, pe o pajişte întinsă cât cuprinde, dar secetoasă şi neprimitoare, a fost imaginată o aşezare urbană care, privită de sus, are înfăţişare de avion. În botul navei, pe locurile rezervate piloţilor, iată-le instalate instituţiile puterii: Parlamentul, o curioasă construcţie sferoidală. Alături, de aşteptat, Preşedintele Republicii. Ministerele se ordonează disciplinat de aici încolo-primul, Ministerul Afacerilor Externe. Va apărea, la un moment dat, Catedrala, ea însăşi o probă a fugii de tipare, trăind din inovaţie şi desfătare. Geometria spaţială şi-a dorit aici să încredinţeze eternităţii o mostră de eleganţă şi curaj. Aripile avionului adună trăirile în cotidian ale noii capitale, inaugurată în 1960. Aici, clocotesc magazine şi servicii de toate felurile. În prelungire, locuinţe. În punctul terminal, stadionul. Există un cartier al ambasadelor, luat în stăpânire de clorofila în răsfăţ, adusă aproape cu sacrificii pentru a îndulci câte ceva din romanţa desprinderii de Rio, spumosul, trepidantul, clocotitorul Rio de Janeiro. El acolo, cu ale lui, cu insolita Căpăţână de zahăr, cu Copacabana, cu arena destinată Festivalului dansurilor îndrăcite, cu muntele de pe care Crist priveşte Omenirea în întregul ei.

Sunt în capitala Braziliei, Brasil pe numele ei, într-un cerc de oficialităţi. Aflu că este aproape de mine Zico. Chiar Zico do Brasil? mă întreb pe mine însumi, în timp ce ideea unei discuţii-interviu mă luase în stăpânire. Chiar el!

Îi sunt prezentat. Deţineam atunci o poziţie sonoră în portofoliul nostru mass media – eram Director General al Agenţiei Naţionale de Presă – şi a reacţionat cu înţelegere la solicitarea mea de a sta de vorbă. Dar nu mai mult decât atât! Circumstanţele nu i se păreau potrivite unei discuţii pe bază de întrebări şi răspunsuri. Mi-a propus în schimb să revin în ziua următoare, căutându-l la „locul de muncă”. Era Ministrul Sporturilor în ţara sa. Ocupa un fotoliu unde se aflase cu ceva ani mai devreme Pele. Din punctul său de vedere, astă seară exclus, din al meu exclus mâine! Urma să ne aflăm, toţi ai noştri, într-o altă capitală sud-americană, la câteva mii de kilometri. Mă explic, înţelege situaţia, dar mă roagă, la rându-i, să-l înţeleg. Nu se simte prea confortabil, abia a venit, n-a apucat să se salute cu o serie de personalităţi pe care ştia că le va întâlni aici. Recalandrez în viteză. Acum, nu. Dar ceva mai târziu? Răspunsul, chinuit: Poate… Stăm deja faţă în faţă. Îi lăsasem răgazul apreciat de mine ca monedă de schimb pentru toleranţă. Mă surprinde ţinuta de tot obişnuită a intervievatului meu, care poate părea unui ins ce nu-l cunoaşte, un funcţionar de toată ziua, bine îmbrăcat, stilat în gesturi dar parcă nepregătit să se lase ţinut de mâna în public. Pare cineva temător să nu i se interpreteze drept aroganţă pretenţia de a vorbi în dreptul unui casetofon la vedere.

Omul acesta a ridicat în picioare, la viaţa lui, sute de mii de oameni în aceeaşi fracţiune de secundă, a golului îndelung visat şi pe neaşteptate născut, pentru a fi înghiţit de istorie. A dat mii de interviuri şi declaraţii de presă. Chipul i-a fost distribuit prin fotografii şi fotograme pe tot Pământul. Orice copil care pune piciorul pe nisipurile de pe Copacabana îşi rosteşte în gând promisiunea de a-i călca pe urme. Lui, pentru că Pele se lăsase înghiţit de legendă iar Ronaldo nu se născuse încă. Handicapul, pentru mine, se dizolvă încet, încet, eu însumi prind curaj şi conduc discuţia printre balizele de moment, cu mulţumirea că mi-a ieşit în cale această ocazie.
Ocazia de a sta de vorbă cu Zico do Brasil.


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Marius Tucă Show. Ion Cristoiu: Când au venit democrații la putere ne-au arătat ei ce e aceea dictatură

Invitat în cadrul emisiunii Marius Tucă Show, joi, 7 noiembrie 2019, transmisă pe Mediafax

Comandă online „Prizonier în închisoarea cărților”:



Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi